Citind cartea de poeme Mitologia morții moderne (Editura Vinea, București, 2019), scrisă de Dorina Brândușa Landén, mi-am dat seama că intră în sfera ineluctabilă a morții, mai ales a omului modern, care pe zi ce trece se îndepărtează tot mai mult de Sacru, de valorile spirituale. Încă de la începutul cărții, cu poemul dimineți, autoarea ne îndeamnă spre introspecție, orice zi este pentru ea o analiză pertinentă a psihicului, deoarece acolo se nasc și mor ideile care vin din conștiință. Frumos structurată, cu ilustrații de Joni Stoian, dând valoare cărții prin reprezentarea în culori a chipului omului de azi, cuprins în mreaja tehnologiei, uitând că, de fapt, spiritul face materia nu invers! Chipuri mai degrabă moarte decât vii, unde predomină mirajul culorii, care te poartă spre psihicul uman, dând naștere unor forme, aș zice „mesianice”! Omul modern a cam uitat de spirit, fiind preocupat de valorile materiale. Împins de voință, lucrează mai mult pentru corp decât pentru spirit, cum zicea Schopenhauer, că voința este un dar dat omului de conștiință. Fără voință omul cade în ingratitudine, unde pulsul inimii scade la orice întâlnire cu aproapele, deoarece iubirea este forma cea mai perceptivă în cunoașterea Sinelui. Doar printr-o adevărată iubire omul se apropie de absolut. Ce suntem noi, oamenii, dacă nu un puls al absolutului, unde fericirea scade pe zi ce trece apropiindu-ne de moarte?! Problema morții este și problema omenirii. Această obsesie, care pe mine mă macină în suflet de copil, cu întrebări și răspunsuri venite din conștiință, îmi dădea imboldul de a trăi pe culmi intrinsece, unde viața și moartea își dădeau mâna în acele stări tensionate ale spiritului, cunoscându-mă în sine. Așa cum poeta încearcă să urce pe culmile revelației, unde simțirea ancestrală o poartă spre ungherele sufletului, acolo unde lupta dintre bine și rău este bine coordonată de judecățile empirice. Doar acolo tai, elimini răul din conștiință, lăsând loc binelui. Acolo este acel imperiu al facultăților mintale, unde ființa este legată de natură și Univers prin simțire și intuiție. Prin simțire urci în sine dialogând, iar prin intuiție străbați câmpurile minate ale conștiinței, urcând spre adevăratele revelații, dând mâna cu adevărul din tine, acea sinceritate absolută, atât de mult căutată de înțelepți.
Prin sfera poemelor sale, Dorina Brândușa Landén îți deschide sufletul spre răsărituri, o alunecare spre introspecție și meditație. Parcă fiecare răsărit de soare o poartă spre fericire. O privire mai atentă a razelor solare o duce departe… spre universul ei interior, dialogând în sine. Așa cum apare în poemul semne matinale: „dimineața îmi beau în tăcere cafeaua/ mă întreb câți oare se iubesc și câți se urăsc/ câți rătăcesc fără chip – tangente la umbră –/ în neliniștitele nopți ale timpului meu/ ce vor fi simțind oare când soarele răsare/ și o nouă zi trece peste noi indiferentă/ apoi îmi desenez cu rujul/ o umbră uscată pe buze, roșie/ și parcă m-aș îneca rostind primele cuvinte”.
Gândul morții predomină în multe poeme, parcă ar fi un „cadastru” cu nume fictive înscrise pe memoria ei prin implantarea în conștiință a acelei obsesii. Orice meditație are ca scop cunoașterea: ori a Sinelui, ori a naturii și Universului. Cât de mici suntem în fața Absolutului… poeta o spune în meditațiile sale. Poemul în oglindă redă sfera ei lucidă în fața morții. Ori, cum moartea face parte din viață, așa și gândurile ei devin „acești plămâni îmi vor cere socoteală/ acest trup îmi va cere socoteală/ acest păr în care moartea se va odihni/ îmi va cere socoteală”. Poeme precum să mă desprind și trează fiind am visat oferă o altă alură spirituală. Trece de la stări meditative la stări extatice, apropiindu-se de clipa simplității. Numai prin simplitate un suflet se apropie de Absolut. Cu cât devii mai simplu cu atât înțelegi mai bine viața.
Iar prin labirinturile sufletului ei predomină armonia spirituală, știind bine ce înseamnă un suflet bolnav, plin de răni, care poate nu se vor vindeca niciodată. În poemul sunt zile se pierde în labirinturile spiritului, unde fiecare durere parcă este personalizată în ființă. În te aștept nu te aștept, retorica drumului sau un labirint ce nu duce nicăieri, poeta mă poartă în lumea ființei unde introspecția își spune cuvântul.
Închisă în casa ei, în gândirea meditativă, își dă seama că printr-o analiză pertinentă a psihicului se consideră „o păcătoasă înnăscută”. De aceea, versurile ei te împing spre o căutare exhaustivă, acolo unde metaforele abundă în frumusețea vorbirii. Doar stând de vorbă cu tine însuți îți dai seama de unicitatea versurilor. Ori originalul, mai ales în poezie, apare când cel care scrie își trăiește propriile stări euforice. Noica zicea că orice stare de spirit are în ea ceva originalitate, deoarece dai, oferi ceva din trăirile tale pe tărâmurile nemuritoare ale conștiinței. Așa cum Eminescu obișnuia să hoinărească prin păduri, așa și Dorina Brândușa Landén încearcă prin să înțelegi ce pleacă și ce rămâne. Un poem splendid despre cunoașterea naturii. Preumblatul prin natură scoate sufletul spre alte emisfere spirituale. Natura îți dă acea stare de meditație, parcă planezi peste spațiu și timp; cum zice și în acest poem: „într-o tăcere fără capăt/ obișnuiesc să umblu prin pădure/ aerul limpede al libertății/ spre mine împinge bunătatea/ și o anume beatitudine/ peste marginea cerului/ peste oceanele lui/ coroanele copacilor unduindu-se/ sunt mari torsiuni ale singurătății/ îmi împletesc gândurile ca firele de in/ vi le-aș da vouă/ dacă și-n mine ar fi atâtea lumini/ cum sunt ferestrele cerului”. Starea de grație, starea de beatitudine o simți când sufletul omului este una cu Dumnezeu! Doar acolo spiritul este liber, neprins în lanțurile condiției umane. Pe culmile fericirii ajung doar cei care caută necontenit sinceritatea, acel adevăr înnăscut în noi înșine. Pe țărmurile beatitudinii se plimbă doar cei care caută necontenit adevărul, binele și frumosul. Doar prin aceste concepte omul își cunoaște propriile rădăcini. Revelațiile morții sunt tocmai rezultatul acestor căutări metafizice. Zic metafizice deoarece Binele este divin, Adevărul este divin, Frumosul este divin. Și cum „zadarnic am străbătut nenumărate drumuri/ cum zadarnică a fost așteptarea unei mari fericiri/ am cunoscut sumedenie de țărmuri/ printre melci și tăișul scoicilor lăsându-mi urmele/ mă sedimentam în propria-mi adâncime/ iar disperarea întrecea răbdarea sufletului/ am văzut fluxul vieții și apele morții/ ștergând faptele inocența păcatele”, zice în poemul o istorie neterminată a zădărniciei.
Durerea unui popor se eclipsează în memoria poetei. Puternică sufletește, pe alocuri emotivă, redă stările unei națiuni, care zi de zi parcă se îndepărtează tot mai mult de simplitate. Iar prin poemul o retorică a cercului descrie cu oarecare scepticism stările sufletești care se propagă în sufletul unei națiuni, dar o și binecuvântează prin rugăciuni. Iar „poate suntem mult prea liberi/ prea neînduplecați ori/ ne lipsesc sentimentele/ pentru a renaște iubirea/ din inocența copiilor/ plămădind oameni din zăpadă// dar cum poți să fii liber/ când te pomenești/ față în față/ cerc în cerc/ cu moartea?”.
Sentimentul morții a deschis și deschide omului o cale spre nemurire, adică spre acele adâncimi unde spiritul este în căutarea acelei fericiri intrinseci. Dacă Nicomachus, fiul lui Aristotel, căuta sensul vieții în durere prin cunoașterea propriilor puteri spirituale, atunci ne dăm seama cât de mic este omul în fața morții și ce trebuie să facă pentru a ajunge la rădăcinile spiritului?! Ori calea spre cunoașterea legilor naturii este dată de legi bine păstrate în conștiință. Echilibrul naturii este și echilibrul sufletului omului, orice lege naturală este legată de sentimentul morții. Natura „moare” iarna, dar se trezește, revine primăvara la viață. Așa și omul este legat de Natură și Univers prin legile dreptății și adevărului. Respectăm natura și ea ne respectă. Facem rău, acel rău se reîntoarce asupra omenirii. Una din legile fundamentale ale universului. Dualismul rău/bine predomină în multe din poemele autoarei, iar timpul un dușman al morții este. Materia își reia cursul obișnuit în acest Univers atât de complex și atât de frumos din punct de vedere spiritual! Ori frumusețea naturii este și frumusețea interioară a omului, o privire plină de admirație a peisajelor naturii deschide sufletul omului spre alte orizonturi spirituale. De la începuturi omul a fost considerat mic în fața măreției naturii, iar legile acesteia întotdeauna au învins omul, deoarece moartea nu poate fi cunoscută decât prin cunoașterea propriului spirit. Stările sufletești, mai ales acele insomnii care provoacă omului meditații profunde, îl scot spre alte orizonturi spirituale, unde predomină tăcerea, și doar simțul estetic și intuiția îl fac să vorbească, deslușind o parte a spiritului său, intrând inconștient în sfera sacrului, unde puterea de absorbție a spiritului este uriașă. Acolo ești doar tu și Dumnezeu. Cum zice autoarea în poemul despre iubire jertfă și stele căzătoare: „iar eu cămașă interioară ți-aș fi/ sufletul meu în sufletul tău s-ar cuibări/ pământul se va roti sub el și nu vom ști dacă/ iubirea sau jertfa ne-ar rămâne de leac./ așa cum mă lovește orbitoarea realitate./ … / tu poți să strigi ori poți rămâne tăcută/ totul e o continuă evoluție – zice alchimistul fericirii –/ și-n van se tot duce se tot duce/ sus mai sus spre apele adânci ale cerului/ pe aripile păsărilor uituce/ despărțind pământul de foc, focul de ape”.
Prin nopți își construiește un imperiu al ideilor, unde se amestecă toate vicisitudinile vieții, tristețile, căutările metafizice, mai bine zis este o căutare înnăscută a puterii Sinelui.
Doar acolo se dă o luptă acerbă cu tine însuți, o luptă de a construi o cetate spirituală, unde binele să triumfe, fiind ca o sabie ascuțită ce taie rădăcinile răului, triumfând unde strigătul durerii adoarme sub umbra binelui, iar tentaculele sincerității prind rădăcini în ființă, deschizându-și sufletul spre lumină, spre acea pace lăuntrică unde moartea nu mai poate pătrunde, pentru că este triumful vieții asupra morții! Acestea sunt marile revelații pe care le caută orice filozof sau orice ființă ce este în căutarea unui sens. Așa încearcă poeta să-și deschidă drum spre interiorul ființei, după cum spune în poemul un alt vis: „eu nu am nume și niciun chip anumit/ umbra unei păsări prin aer/ face mai mult zgomot decât umila mea trecere/ doar eu văd lumea dinăuntru” sau „tremurând și urlând nu mai vreau/ decât să fug/ din orice loc unde m-aș afla”.
Amfetamine este un preludiu în viața ei personală. Redă totul, până și durerile fizice par să-și pună amprenta asupra spiritului ei.
Munca este un remediu pentru spirit, iar munca, efortul spiritului este un remediu asupra vieții. Zi de zi ne batem, luptăm cu răul care dăinuie în noi, încercând să-l scoatem din conștiință, dar cum răul este păcatul moștenit, așa și binele este „păcatul” introvertit. Amândouă dăinuiesc în ființă, fiind ca o sabie cu două tăișuri. Sunt poeme care duc spiritul spre undele trăirilor metafizice, acolo se întâlnesc lumi trăitoare de sinceritate. Lumea lor pare ireală pentru că sensurile vieții și ale lumii pot să se întâlnească, scoțând la iveală toate absurditățile acestei „lumi în declin”. Vede lumea cu alți ochi, mai introspectivi, pentru că viața o duce pe plaiurile mirifice ale ființei, unde o trăire o poate scoate de pe făgașul vieții, trăindu-și propriile revelații metafizice. Aici este momentul când viața transcende în moarte prin cunoașterea de sine, deoarece timpul, care este reversul Materiei Vii, adică a Atomilor Vii, Necreați, purcede în eternitate, dispărând în Ființa Universală, adică Dumnezeu! Așa și aceste „amfetamine spirituale” dau valoare cărții prin trăirea propriilor stări metafizice. Poeme precum s-a întâmplat tot ce se poate întâmpla, cimitirul peștilor, du-te până unde poți – „talaz cu talaz înfruntându-se/ cai albi călărind sub bolta albastră/ spintecă rețelele nopții/ e o graniță între tăcere și taină”; lăsați-mă să trăiesc – „lăsați-mă să trăiesc/ să curg densă și argintie/ tăioasă ca oțelul lamelor din războaie necunoscute/ sosind mereu în urma vânatului/ pe propria mea urmă./ lăsați-mă să trăiesc/ pentru că tot ce fac este o încercare oarbă/ de-a sfărâma zidul cu pumnii goi” și poem neterminat – „mi se spusese/ că lumea este frumoasă/ era un timp pentru legende/ un timp pentru zbor/ fără astâmpăr sub cerul fără nori/ mi-am cheltuit zilele repede/ și ceva a plecat tăcut din sufletul meu/ dar uite cum din munți se rupe piatra/ pe sub pământ se-ntinde gerul/ și amintirile se rostogolesc în gol/ treptele luminii se umplu de ură/ iar peste ascuțișurile europei/ croncăne ciorile/ … / vorbesc mănânc muncesc mă prăbușesc/ crezând că am găsit un sens/ … / și prea blânzi pe dinlăuntru/ furnici pe fruntea albă a pământului/ murind de-o moarte fără durere/ văd cum drumul meu se înroșește/ și cu cât voi rezista mai mult/ cu atât va ninge mai mult/ cu o lumină de plumb”. Lumina din poemele Brândușei este sinceritatea, spusă pe șleau, fără prejudecăți, intrând în sfera ei spirituală, dând vieții un sens, încercând prin meditații să ajungă acolo unde sufletul cerșește mântuirea: „deși iubesc împărăția oamenilor nu pot continua/ nici măcar scriind cu sângele meu pe zăpadă”. Cum zice Iisus în Evanghelia după Toma: „Ea (Împărăția) însă se află înlăuntrul vostru și în afara voastră”, așa cum răul și binele dăinuiesc atât înlăuntrul nostru cât și în afară. Așa și sufletul poetei este învolburat de tristețe, amăgiri etc., văzând că lumea se îndreaptă spre prăpastie, dar încearcă să redea adevărata față a lumii, întorcându-se la suflet de copil.
+ There are no comments
Add yours