Priveghiul

Estimated read time 10 min read

(episodul al treilea)

– Ați cunoscut-o bine pe… doamna Florența?

– Nu ptiar bine, dar am vorovit de vro câteva ori cu dumneaei! Dar dumneta cine ești? Di ce te interesează?

Ochii bărbatului prind o strălucire oarecum stranie, pupilele se dilată și se strâng alternativ, în timp ce două cute iau naștere la rădăcina nasului, între sprâncene. După câteva secunde, crisparea se diluează treptat într-un zâmbet de circumstanță, dificil descifrabil pentru cineva mai puțin atent. Cu vocea scăzută, indecisă parcă, privind înspre cireșul bogat din grădina vecină, reia dialogul:

– Mă decid greu să vă… povestesc de ce sunt eu aici și, mai ales să-mi dezvălui identitatea în fața unor… doamne, nu-i așa!…

– Zî mai bine, muieri bătrâne de la țară, femei adică! îl întrerupe una din cele trei, cu o nuanță batjocoritoare în voce…

Brusc, Marius își întinse ambele brațe în față, cu palmele spre ele:

– Stați așa! Așteptați nițel, vă rog!

Se îndreaptă spre ușile deschise ale capelei, pătrunde, se înclină în direcția catafalcului:

– Iartă-mă, mamă Florența!… apoi înspre cei aproximativ zece-unsprezece prezenți, care deveniră instantaneu foarte atenți, după ce s-au privit între ei contrariați la auzul apelativului „mamă Florența”: Vă rog să-mi iertați îndrăzneața inițiativă, pe care urmează să v-o propun, însă profit de bunăvoința dumneavoastră, în fond creștinească, de-a aduce un ultim omagiu decedatei, odihnească-se în pace! Poate voi fi taxat, într-un fel sau altul, pentru acest gest, însă, pentru a elucida prezența mea, un necunoscut, de altfel, la acest priveghi, aș dori să mă prezint și să argumentez. Fiți amabili, vă rog, și răspundeți afirmativ acestei invitații pe terasa capelei. Sunt suficient de multe locuri pe bănci. Ce spuneți? Cred că sufletul Florenței ne-ar da un semn dacă nu ar accepta această… inițiativă.

Cei prezenți se privesc descumpăniți. Profesoara Lucaciu se hotărăște, cu voce scăzută:

– Bine, domnule… Marinescu, am reținut bine, nu? Suntem într-adevăr curioși. Nu-i așa, doamnelor și domnilor?

Se ridică toți și, unii privind spre sicriul de pe catafalc, ies pe terasă. Marius îi urmează:

– Înainte de a vă așeza, vă rog să onorați strădaniile cuiva de a pregăti priveghiul, așa cum se obișnuiește, din câte bănuiesc, cu ceea ce se vede pe mesele din colț. Spuneți-mi dacă doriți să vă servesc eu…

– Nu e cazul, domnule dragă, ne servim noi! Și domnul Opriș se apropie de masă, extrage două pahare din plastic, pe care le umple cu vin pentru sine și cu apă pentru soția sa. Către ceilalți: Doriți careva dintre dumneavoastră să vă servesc? Neprimind vreun răspuns, ia câteva grisine din ambalajul lor, le introduce în buzunarul de la piept al sacoului, înșfacă cele două pahare cu lichid și se așază pe bancă alături de soția sa.

Marius se așezase pe banca de lângă treptele de la intrarea pe platforma terasei. Așteaptă vreo zece minute să se liniștească toți ceilalți. Se ridică de pe bancă vorbind:

– Mă adresez dumneavoastră convins că, în general, vin la priveghiul unei persoane decedate cei care o cunosc, mă rog! au cunoscut-o, și au acumulat sentimente diferite, majoritar pozitive, față de aceasta. Vă privesc și constat că nu mă înșel. Sigur că v-ați întrebat, văzându-mă, cine este necunoscutul acesta cu un comportament neobișnuit, chiar ciudat pe alocuri? Mi-am dezvăluit parțial identitatea domnului Mihai Șumălan, concetățeanul dumneavoastră, pe care am constatat că-l cunoașteți bine. Însă, cum nu putem ști dacă ne vom revedea de la o întâlnire la alta cu persoane pe care le cunoaștem pentru prima dată, am decis că este oportun, adică bine, să mă prezint și altora, cum sunteți dumneavoastră în împrejurarea de față. Sunt fiul… nu, nu-i bine așa… recent decedata doamnă Florența este… of! a fost până acum patru zile, și rămâne biografic… mama mea. După ani de căutări, când, în sfârșit, am găsit-o, vin aici, în orașul vostru, și al ei în ultimii zece ani, și constat că nu mă poate primi cu brațele larg deschise, îmi place mie să cred, dacă o fi dorit să mă îmbrățișeze, să mă primească măcar.

Scurtă pauză, prilej să ia o înghițitură de vin.

Una dintre cele trei „muieri” se ridică, merge la intrarea capelei și, profitând de ușa întredeschisă, își strecoară înăuntru capul și jumătatea pe diagonală a bustului. Cu glas potolit: „Siuță, hai și tu afară, să asculți povestea despre răposata! Domnuʼ aista îi feciorul dumneaei! Ni hai și tu!” Răspunsul celei apelate se auzi pe terasă; o voce subțire, tristă, tânguitoare: „Lasă-mă să șed aici, n-o pot lăsa pe doamna Florența sângură; deschide mai tare ușa ceia și-oi auzi de-aici ce zâce!” „Noa, cum vrei tu!” Apoi revine la locul ei, nu înainte de a deschide mai larg ușa. Câțiva dintre cei prezenți schițară zâmbete înțelegătoare. Marius urmărește scena, însă rămâne imobil, privind spre coroana cireșului. Își mută apoi privirea spre ceilalți, oprindu-și-o pentru patru-cinci secunde pe chipul Ceciliei Negru, prins într-o ipostază tulburătoare de apusul marelui Ra, ceea ce îi amintea de o pictură a unuia dintre celebrii pictori flamanzi sau olandezi, nu-i venea în minte numele acestuia, parcă Rembrandt…

– Pentru că ați răspuns favorabil solicitării, permiteți-mi să vă promit că voi fi cât mai succint posibil. Da, așa cum ați auzit, în capelă odihnește trupul mamei mele, Florența Pascu, fost Marinescu, Cristescu, Slavu, bărbați, în sfârșit, persoane cu care a fost căsătorită legal. Hotărât s-o găsesc, aparent pentru simplul motiv că doream să-mi cunosc mama, femeia care m-a purtat în pântec, mi-a dat viață, m-a alăptat, m-a hrănit și m-a îngrijit, iar când împlinisem patru ani, m-a încredințat unui orfelinat, sau Casa Copilului, cum erau cunoscute aceste instituții, revin: hotărât s-o găsesc, am solicitat, uneori abuziv, ajutorul cunoștințelor, al rudelor ei și al acelor bărbați. Încet, încet, am reușit să reconstitui traseul vieții uneia dintre cele mai controversate „personaje”, pentru că pot s-o identific astfel, ale unei lungi și interesante povestiri, un adevărat roman. Ați putea crede că încerc să reabilitez un caracter, parcă așa se spune în dezbateri literare. Într-o logică superficială, n-ar trebui să fac asta. Însă, la sfârșitul… „cercetărilor”, am ajuns în situația stranie, ciudată – pentru cei care nu cunosc unii termeni pe care îi folosesc – de a fi mândru că sunt copilul unei astfel de mame. Știu, pot fi bănuit de trucarea – falsificarea – adevărului, de orgoliu. De-a lungul celor douăzeci și patru de ani, timp în care am căutat-o, am auzit tot felul de opinii, de răutăți, de invective chiar. La urmă, însă, trăgând linie și calculând, am ajuns la această concluzie.

Marius face o pauză și privește cu mai multă atenție mimica și poziția corporală a fiecăruia dintre cei cărora s-a angajat să le dezvăluie adevărul său. Ia paharul și soarbe o înghițitură din vinul pe care cineva l-a adus, va afla desigur cine, pentru pomenirea sufletului mamei sale.

Veronica se foiește și intervine:

– Domnuʼ Marius, amu îmi dau sama că, dacă ți-ai tăia barba și mustața, ai sămăna cu Florența, mama dumitale. Io o cunosc de-amu vo… nouă ani și mai bine. Îi ducem lapte de diboliță, că îi plăce tare. Aș putea să-ți povestesc, dacă vrei, câte mi-o povestit ie despre năcazurile ei. Este o femeie, un uom, adică, nu numa frumoasă, dară și bună la suflet…

– Mulțumesc frumos, doamna… nu țin minte cum vă cheamă…

– N-ai de unde, domnucule, că n-am făcut cunoștință… Precup Veronică mă cheamă, după numele uomului meu, Dumnezeu să-i ierte păcatele, că s-o sfârșit amu tri ai. Io-s de-o vrâstă cu…, noa!…, am fost de-odată cu răposata dumnetali mamă. Vorove(a) tare frumos și blând cu oamenii. Și râde(a) tare când ne auze vorovind. Și rogu-te nu-mi zâce doamnă, că-s muiere de la sat. Zâ-mi Veronică, ori Virucă, așe cum îmi zâce(a) și răposata. Am și io șepte clasă, da numa pă hârtie, am dat egzamen pentru tri clasă într-o săptămână la școala din centru de comună, amu tare mulț ai, da de-aceie nu-s proastă, și mai că înțăleg tăt ce zâceț! Nu râdeț, oameni buni, că nu să cade; suntem doară la priveghi.

Mihai scăpase, la rându-i, un zâmbet discret.

– Bine…, Veronica, mulțumesc! Sunt chiar bucuros că te cunosc. Te rog, și vă rog pe toți cei de față, să-mi istorisiți amintiri, amănunte în legătură cu mama. Desigur, după înmormântare. Am înțeles că mâine va avea loc înhumarea trupului celei care mi-a fost mamă, nemijlocit, puțin peste patru ani, dar pe care o visam și doream să vină să mă scoată din orfelinat, apoi de la părinții adoptivi, chiar dacă aceștia s-au purtat ireproșabil cu mine, mi-au dat o educație normală, m-au ajutat să-mi termin studiile superioare, sunt inginer geolog, mi-au lăsat mie toată agoniseala, atunci când s-au hotărât să plece din țară. Cu toate că pare tardiv, simt nevoia să scriu despre mama și întâmplările prin care a trecut, și am trecut însumi în timpul căutărilor mele.

– Dar, domnule Marinescu, despre tatăl dumneavoastră, al doilea soț al Florenței, ce ați aflat? L-ați căutat și pe el? se interesă Elvira Lucaciu.

– Da. Una dintre surorile mamei mi-a mărturisit că mama era însărcinată cu mine, în două luni, atunci când l-a cunoscut pe cel care se crede că ar fi tatăl meu. Dacă așa stau lucrurile, numele meu ar trebui să fie Pascu. Acum, ce să vă spun? Marinescu Marius acela, pentru care a divorțat mama, o fi știut sau nu acest adevăr, însă și-a recunoscut paternitatea și mi-a transmis prenumele. Pascu, primul soț al Florenței, era mereu plecat în misiuni, nu știau nici surorile, nici cumnații ei cu ce se ocupa. Mama ar fi știut, însă a păstrat taina. Se pare că era implicat în diplomația militară. Nu s-a opus cererii de divorț din partea mamei. Așa încât, pentru mine, tata a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, acest domn Marinescu, decedat în împrejurări neelucidate, la doi ani după ce mama l-a găsit în apartamentul unor vecini, în pat cu o altă femeie.

 (va urma)

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours