Priveghiul

(continuare din numărul precedent)

– Of, Doamne, cum irosim timp și energie printre atâtea formule protocolare și uităm de prezentul continuu, de temperatura unor abordări amicale, dezinhibante!, se aruncă Marius în conversație, cu tonalitate vag agresivă…

– Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească!

– Amin! răspunde tot el noilor sosiți.

Soții Opriș sunt vecini de palier în blocul unde se găsește locuința Florenței, apartament cu o cameră/dormitor, livingul nefiind clasificat cameră, în optica arhitecturală occidentală, dificil de adaptat în România. Sunt însoțiți de fiica lor, elevă la unul dintre liceele din municipiu. Nu se opresc, deși este limpede că se cunosc. Intră în capelă, creând impresia că sunt grăbiți. Mihai știe că între ei și defunctă relațiile nu erau tocmai amicale. Îi relatase Florența, în urmă cu mai bine de un an, despre conflictul iscat de familia vecină. Domnul Opriș, mecanic auto, este președintele Asociației de proprietari, constituită la scurt timp după ce ea cumpărase apartamentul de la vechiul proprietar, un subofițer pompier, care anunțase pe site-ul ziarului local intenția de a vinde. Florența l-a sunat și în aceeași zi s-au întâlnit, s-au înțeles la preț și au mers la notar… Chiar în ziua următoare făcuse apel la o asociație familială pentru curățenie și igienizare. Luată prin surprindere, familia Opriș i-a propus Florenței să renunțe și să cedeze în favoarea lor apartamentul. Îl doriseră mai demult, însă au pierdut startul înțelegerii cu vechiul proprietar. În schimb, îi vor găsi ei un alt apartament în cel mai scurt timp. Florența refuzase oferta, atrăgându-și astfel antipatia respectivei familii, mai precis din partea celor doi soți. O situație din domeniul absurdului. A fost șicanată în fel și chip.

– Scuzați-mă, vă rog, intervine Marius, adresându-se Elvirei Lucaciu, ați afirmat acum două minute că Florența, pardon, doamna Florența v-ar fi relatat, adică v-a dezvăluit, câteva aspecte „tulburătoare” din viața dumneaei. Da, chiar așa ați spus: tulburătoare! Dacă vă rog să-mi dezvăluiți și mie aceste… aspecte, socotiți a fi un abuz din parte-mi? Pentru că tot stăm în priveghi, socotesc că am avea timp. Sigur, dacă nu impietăm astfel memoria defunctei doamne…

Vocea sa devenise mai puțin sonoră, prinzând un tremolo abia perceptibil, ceea ce provoacă reacții similare din partea celorlalți trei. Doamnele fac schimb de priviri pe fondul unor mimici interogative, iar lui Mihai i se pare că descoperă în proaspăta cunoștință un alt personaj, sau, mă rog, o dedublare. Elvira i se adresează cu o tonalitate pasivă, neutră:

– Domnule… Marinescu, manierele vă recomandă ca om educat și instruit. Pot să vă supăr cu câteva întrebări?

Marius schițează un zâmbet, privind-o insistent:

– Desigur, stimată doamnă. Intuiesc ce doriți să mă întrebați. Nu, nu sunt localnic. Asta voiați să aflați în primul rând, nu-i așa? Pe urmă, firește, dacă mă numesc așa cum m-am recomandat. Și, de unde sunt! Adică, unde domiciliez! Vedeți, orașul dumneavoastră nu are cu mult peste douăzeci și cinci de mii de locuitori, și cu toate acestea i s-a acordat dreptul de a fi declarat municipiu. Înainte de a porni încoace, m-am documentat. Auzisem despre el, însă n-am fost curios să-l vizitez, deși are câteva obiective de interes turistic, precum parcul dendrologic din grădina botanică, un castel medieval foarte bine conservat, o carieră de alabastru, muzeu de mineralogie, băi curative, aquapark etc. Un vizitator străin poate fi ușor trecut cu vederea, ori asimilat, dacă nu s-a remarcat prin calități eclatante. Povestea vieții mele este destul de banală pentru a nu impresiona pe combatanții luptei cu realitatea, însă poate șoca persoanele romantice, temperamentele melancolice, puținii creștini fideli dogmei…

– Elvira dragă, scuzați-mi intervenția oarecum brutală; domnule Marinescu, interveni Cecilia Negru; Elvira, te invit înăuntru, să ne luăm rămas bun de la doamna Florența Slavu, Dumnezeu s-o primească în vastele Sale Grădini!

– Da, parcă am uitat de ce am venit! Vă rugăm să ne scuzați, domnilor!

Mihai și Marius le însoțesc doar cu privirile, după care se întorc unul spre celălalt zâmbind. Se așează fiecare pe câte-o bancă.

– Vreți un pahar cu vin, domnule Mihai? E un vin bun, de casă, din viță hibridă.

– Mulțumesc, nu! Mă întorc la slujbă. Un pahar cu apă plată nu refuz.

Marius se ridică, merge la masa cu băuturi, toarnă într-un pahar apă plată, iar într-al său mai adaugă vinul roșu maroniu, îl apropie de nas, îi savurează onomatopeic mirosul, soarbe o înghițitură, după ce, mai întâi, murmură „Odihnește-te în pace, mamă!”, apoi întinde lui Mihai paharul cu apă. Acesta îl duce la gură și bea conținutul din două înghițituri: „N-am realizat cât de sete îmi e!” Se ridică. Îl privește insistent pe celălalt:

– Am reușit să aud ce-ai murmurat înainte de a sorbi din pahar, și cu toate că sunt grăbit să ajung la muncă, te rog să-mi certifici dacă am perceput bine: „mamă”? Acum o să mă raliez Elvirei, și te întreb: Cine ești, domnule?! De unde ești?

– În sfârșit, mă văd silit să mă prezint integral. Și îmi pare bine că am ajuns la acest moment. Mă numesc Marius… Marin, sunt din Focșani, iar defuncta doamnă Florența este… a fost… mama mea. Sunt împăcat că am găsit-o, chiar și în această ipostază. Oricum, nu aveam de gând să-i cer socoteală că m-a abandonat într-un centru pentru copii orfani, ci doar s-o îmbrățișez și s-o întreb dacă știe ceva despre cel care ar fi trebuit să-mi fie tată. Sau dacă a mai adus pe lume și alte suflete înainte de mine.

În timp ce vorbește, își strecoară mâna dreaptă la buzunarul interior al sacoului, de unde scoate un portofel și extrage din acesta cardul de identitate. Îl întinde lui Mihai.

– Te cred, omule, nu-i nevoie să te legitimezi. Totuși, ce vârstă ai?

– În doisprezece mai am terminat de parcurs patruzeci și doi de ani.

– Mulți înainte!

– Nu știu dacă oamenii sunt sinceri, sau doar protocolari în acest gen de urări, așa încât să mulțumesc numai pentru că așa se procedează, sau, mă rog, așa se cade. Mă supun uzanței: Mulțumesc, la fel!

Mihai zâmbește larg și întinde mâna cu palma pregătită să prindă palma celuilalt:

– Sunt doar zece ani care ne despart, în defavoarea mea. Așadar, pot îndrăzni să-ți propun să ne tutuim, să fim, adică, pertu, cum se mai spune. Mi s-a părut că îmi este cunoscută forma buzelor în timp ce zâmbești. Acum îmi dau seama de ce. Așa arată… arăta, deh, forma gurii Florenței zâmbind.

Marius acceptă instantaneu gestul celuilalt, după care își lipește palma de reverul stâng al sacoului, cerându-și parcă scuze:

– Rămân totuși fidel gestului pe care l-am asociat reflexului condiționat. Sunt conștient că par astfel un personaj oarecum straniu, dar nu reacționez agresiv la glumițe, uneori chiar bădărănii, din partea celorlalți. Dă-mi voie să accept că diferența de zece ani dintre noi este în favoarea, și nu defavoarea domniei-tale, Mihai. Viața mea de până acum are o evoluție foarte sinuoasă și jur că nu exagerez când afirm astfel.

– Acum o să te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă întorc la serviciu. La firma unde sunt angajat, lucrăm în două schimburi cu orare originale. Adică, atunci când suntem schimbul I, ne supunem la opt ore de muncă, de la ora 7:00-15:30, cu o pauză de masă între 12.00-12:30, iar când suntem în schimbul al II-lea – la șase ore, între 15:30-21:30. Cunoști pe cineva în oraș, în afara celor pe care i-ai întâlnit aici, la capelă? Te-ai cazat la vreun hotel sau la vreo pensiune unde să te odihnești la noapte?

– Nu știu să am vreun cunoscut. Vreau să priveghez aici toată noaptea, să-i pun câteva întrebări mamei. Iar dacă mă va birui oboseala, mi-am adus un sac de dormit, în rucsacul acela din colțul terasei.

Abia acum se dumirește Mihai ce este obiectul de sub scaunul din colțul drept al… verandei. Îl zărise, însă îl fulgeră gândul că or fi ambalajele în care fusese adus tot ce se găsea pe cele două mese.

– În acest caz, dacă accepți, după ce termin tura, vin să stăm la povești până unul din noi va ceda oboselii. Oricum, acasă îmi dau stingerea după miezul nopții. Va fi după orele 22. Ce zici? De acord?

– Îmi vorbești cu atâta hotărâre, încât mi-e teamă să zic „Nu”! răspunde Marius, zâmbind trist, în timp ce își scoate din buzunarul drept al sacoului telefonul mobil, îl pornește: Doar trei ore și jumătate până atunci.

– Bine, deci, ne-am înțeles! Am plecat, salut!

– Salut, Mihai! La revedere!

În timpul dialogului dintre ei, mai sosiseră trei sau patru persoane. Odată rămas doar el pe terasă, Marius intră în capelă și, după ce rostește una dintre cunoscutele formule – șablon, le amintește celor dinlăuntru că pot să privegheze și pe verandă, unde s-ar cuveni să guste din ceea ce se află pe cele două mese dreptunghiulare. Cel puțin, așa se obișnuiește în zona de unde a venit. Cele patru femei care se aflau înăuntru atunci când intrase Mihai să depună jerba pe capacul sicriului, se ridică oftând și comentând: „Că bine zâci dumneta, domnucule! Hai să respirăm aer curat, că aici îi cam răcoare, dar bine că răposata nu simte asta…” Privite acum, la lumină, așa cum sunt îmbrăcate, par a fi femei de la sat.

– Hai, Veronică, să bem un păhar de apă!

– Io aș be o leacă de vin, că și la răposata i-o plăcut, Dumnezeu s-o hodinească! Uite că sunt și alune americane!

Ieșind din capelă, Marius aude cuvintele… Veronicăi, se apropie de ea și i se adresează:

– Vă rog să mă scuzați, pot să vă întreb ceva?

– Normal, că întrebările nu-s pă bani!, răspunde femeia. Apucase cutia cu arahide și se străduiește să o deschidă.

– Ați cunoscut-o bine pe… doamna Florența?

– Nu ptiar bine, dar am vorovit de vro câteva ori cu dumneaei! Dar dumneta cine ești? Di ce te interesează?

(va urma)