Articole

Prima vizită canonică a episcopului Iuliu Hossu la Zalău (24-25 iunie 1922)

La începutul secolului al XX-lea, orașul Zalău, reședința noului comitat Sălaj, înființat în anul 1876 prin unirea comitatelor Crasna și Solnocul de Mijloc, avea o populație de 8.729 locuitori, dintre care 1.702 persoane se declarau aparținători ai cultului greco-catolic.1

Cu toate că numărul credin-cioșilor greco-catolici era foarte mare, neavând un edificiu de cult, orașul Zalău nu era declarat ca parohie de sine stătătoare, ci era filie a parohiei Ortelec, centrul protopopiatului de Bred.

Cardinalul Iuliu Hossu (1885-1970)

În acest context, cu ocazia vizitei episcopului Gherlei, Vasile Hossu, în Sălaj, la data de 29 septembrie 1912, în cadrul unei consfătuiri cu credincioșii greco-catolici din Zalău, le-a spus să-și construiască o biserică, pentru a-i putea declara parohie: „Faceţi-vă biserică oricum şi din orice – a spus episcopul. Transformaţi o casă cât de slabă, chear de ar fi acoperită cu stuf numai să aibă o cruce, şi eu mă voi îngriji să deveniţi parohie”. Astfel, începând cu anul 1914, Zalăul devine parohie.

Primul preot al parohiei din Zalău a fost Traian Trufaşiu. La instalarea lui la Zalău, în data de 23 iulie 1914, a luat parte şi intelectualitatea sălăjeană, în special cea din zona Zalăului, adică „tot ce aveam mai de seamă din punct de vedere naţional, tocmai pentru a scoate în evidenţă importanţa acestui act”.2

După moartea episcopului Vasile Hossu, munca lui de apostolat a fost continuată de nepotul său, Iuliu Hossu.

Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, la Milașul Mare, județul Bistrița-Năsăud, din părinții Ioan Hossu, preot greco-catolic și Victoria, născută Măruțiu.

Studiile primare le-a urmat la școala din satul natal, după care a fost înscris de către părinți la Gimnaziul luteran din Reghin, unde a urmat primele trei clase. Clasa a IV-a a urmat-o la Gimnaziul superior romano-catolic din Târgu Mureș, în anul școlar 1899/1900, după care s-a înscris la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj.3

În primăvara anului 1904 a promovat examenul de maturitate, adică bacalaureatul, iar în toamna aceluiași an a fost primit în clerul tânăr al Episcopiei Lugojului și trimis de către unchiul său, episcopul Vasile Hossu, la Roma, ca student la Institutul „De Propaganda Fide”. Doi ani mai târziu era promovat doctor în Filosofie, iar în anul 1910, în Teologie.

La 27 martie 1910 a fost hirotonit preot celib și a fost integrat în oficiul diecezan, fiind numit protocolist, arhivar și bibliotecar, apoi vice-notar consistorial, iar în anul următor a fost promovat notar consistorial și secretar episcopesc.

După izbucnirea Primului Război Mondial a fost mobilizat pe front ca preot militar, situație în care l-a găsit emiterea decretului imperial din 3 martie 1917, prin care a fost propus, iar la 21 aprilie, prin bula papală dată de Papa Benedict al XV-lea, a fost numit episcop al diecezei de Gherla.4

Tânărul episcop a luat parte la marele praznic național de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, în calitate de delegat de drept. Lui i s-a acordat marea cinste de a citi Rezoluția Unirii, moment imortalizat într-una din puținele imagini ale Adunării Naționale de la Alba Iulia și într-o scurtă înregistrare sonoră.

Protopopul greco-catolic
Traian Trufașiu (1882-1931)

După Marea Unire, în dorința de a realiza o apropiere între credincioșii păstoriți și păstori, va întreprinde vizite canonice în toate parohiile și filiile diecezei, fiind denumit „episcopul vizitațiunilor”.

Vizitele canonice le-a început în vara anului 1920. Ele se desfășurau anual, fiind împărțite în trei serii: de primăvară, de vară și de toamnă, în fiecare serie cercetând 15-20 de parohii și filii.5

Vizitațiile se efectuau într-o solemnitate deosebită, arhiereul fiind așteptat la fiecare intrare în localitate cu porți de triumf și condus de banderii de călăreți, îmbrăcați în costume naționale. Însoțit de alaiul de credincioși, episcopul se îndrepta spre biserică, în fața cărora era așteptat de preoți și protopopi în odăjdii, după care se slujea Sfânta Liturghie, iar în unele locuri mai importante, unde stătea până a doua zi, Liturghia se ținea în aer liber, așa cum s-a întâmplat și la Zalău.

Informații foarte importante despre solemnitatea și ritualistica sub care se desfășurau vizitele canonice aflăm și dintr-o circulară, pe care Augustin Ossian, protopopul tractului Șamșud, o trimite preoților înaintea unei importante vizitațiuni canonice a episcopului Iuliu Hossu. În primul rând, el sublinia că vizitațiile episcopești „totdeauna s-au făcut și să fac cu cea mai mare solemnitate și unele pregătiri prealabile” și din această cauză trasa dispoziții concrete și amănunțite preoților. Astfel, ziua în care ajungea episcopul într-o parohie trebuia declarată zi de sărbătoare, munca pe câmp fiind oprită în acea zi de către administrația locală. Credincioșii trebuiau instruiți și pregătiți dinainte, în acest sens, pentru a participa la Serviciul Divin care se oficia cu ocazia vizitațiunii.

Suita episcopului era compusă din 10-12 persoane, plus protopopul tractual, care mergeau din sat în sat, conform calendarului stabilit. Fiecare preot din parohia căruia pornea episcopul era obligat să pună la dispoziție cinci trăsuri pentru suita episcopului și pentru bagaje. Episcopul mergea, tot timpul, într-o trăsură separată de suita sa. Protopopul îi roagă pe preoți să fie atenți și punctuali la transportul suitei, pentru a nu deregla programul stabilit. În zilele în care se făceau trei vizitații, plecarea episcopului din parohie se făcea la ora 11, oră până la care preotul local avea obligația de a pregăti și servi prânzul distinșilor invitați. În ziua în care se făceau două vizitații, plecarea se făcea la orele 12 sau chiar 13.

În fiecare parohie și filie ce urma să fie vizitată, în apropierea bisericii, preoții, împreună cu credincioșii săi, aveau obligația de a construi o poartă triumfală, unde episcopul urma să fie întâmpinat de notar, învățător, curator sau chiar primar. Preotul local, îmbrăcat cu hainele bisericești, trebuia să rostească o scurtă alocuțiune la ușa bisericii în care păstorea, având în mână crucea și Evanghelia, pe care, după răspunsul episcopului, trebuia să i le dea spre sărutare. La rândul lui, preotul trebuia să sărute mâna episcopului, în momentul în care îi preda crucea. Episcopul intra în biserică și după o scurtă rugăciune pleca spre casa parohială unde urma să fie cazat. Preotul local avea obligația de a ieși din biserică înaintea episcopului și de a-l conduce spre locul unde urma să fie cazat.

După ce episcopul se odihnea puțin, după drumul obositor pe care-l parcurgea, preotul local avea obligația de a-i pune la dispoziție toate actele întocmite: registrele matricole, protocoale etc. Protopopul cerea o ordine și o curățenie exemplară, atât în biserică cât și la școală și casa parohială. De asemenea, arhiva parohială să fie „în ordine și actele oficioasă întogmite după an și după număr”.

În continuare, protopopul Augustin Ossian îi anunța pe preoți că după Sfânta Misă, urma să fie servit dejunul, după care urmau recepțiile oferite autorităților locale. Pentru Misă, fiecare preot trebuia să aibă la îndemână „2-3 litre de apă sfințită și stropitor, să fie 5 lumini fine (cari nu picură), foc, tămâie și ștergar curat. Unde să face misă să fie un curpător de lemn pe care să pune prescura din care servește Episcopul. Învelitorile de pe altar să fie albe”. De asemenea, praporii care împiedicau privirea să fie scoși afară.

Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Zalău, sfințită la 9 septembrie 1934

După Misă și dejun, preotul local avea misiunea de a-i prezenta, pe scurt, autoritățile locale, precum și pe curatorii și senatorii bisericești. Episcopul făcea, apoi, scurte vizite la primar, notar, învățător, curator etc., însoțit de preotul local. Urma masa de prânz. Suita episcopului mânca mai devreme, deoarece era prima care pleca, înaintea lui. Prânzul, spune protopopul Ossian în circulara sa, „să fie bun dar simplu (fără sortate și fără toasturi) patru cel mult cinci plese (feluri – n.n.) de mâncări și anume: supă, ceva verdețiuni, friptură și ceva prăjituri, vin, apă minerală, ori bere”. Sublinia că în zilele de vineri, episcopul nu mânca carne. După ce se servea masa de prânz, episcopul pleca mai departe.6

În anul 1922, parohia Zalău devine sediu protopopesc, iar Traian Trufașiu, protopop tractual. La scurt timp după ce episcopul diecezei greco-catolice de Gherla, Iuliu Hossu a înaintat parohia Zalău la rangul de protopopiat, s-a decis ca vizita canonică de vară din acel an, în care urma să cerceteze peste 40 de parohii din părțile Sălajului și ale Sătmarului, să o înceapă de la Zalău, orașul de reședință al județului Sălaj. În drumul acestei apostolii, el a fost însoțit de către canonicul Dr. Victor Bojor și profesorul de teologie Bob.

Încă de la marginea județului Sălaj, care la vremea respectivă era lângă Jibou, episcopul Iuliu Hossu și suita sa au fost întâmpinați de către Iulian Andrei Domșa, prefectul județului Sălaj.

Conform tradiției, de-a lungul drumului, până la Zalău, suita a fost întâmpinată de credincioșii greco-catolici din localitățile de pe traseu, în fața vestitelor „porți triumfale”, care erau construite din bârne de stejar și frunzari, împodobite cu icoane și frumoasele șterguri țărănești. Suita episcopului a rămas profund impresionată de această primire, mai ales de cea primită la intrarea în Zalău, considerând tot drumul parcurs de la Jibou ca o „adevărată cale de triumf”. Iată ce se spune în presa vremii despre modul cum s-a pregătit orașul Zalău pentru această mare sărbătoare: „Orașul întreg a fost împodobit ca în zile de mare praznic. Pe toate casele fâlfâia tricolorul biruinței noastre românești, iar porțile de triumf, verdeață, florile și covoarele de pe întreg parcursul grăiau despre iubirea și stima orășenilor față de un arhiereu care vine în numele iubirii creștine”.

Suita episcopului a fost întâmpinată în gara din Zalău nu numai de către localnici, ci și de către credincioșii din satele învecinate, care și-au trimis reprezentanții în capitala de județ, „ca să facă și mai impunătoare momentele acestei vizite arhierești”.

De la gară, în aplauzele mulțimii, episcopul Iuliu Hossu și suita sa s-au deplasat direct la biserica unde slujea proaspătul protopop, Traian Trufașiu, pentru a servi o „Litie” de mulțumire lui Dumnezeu, „care a ajutat să se poată face acest bun început de sfântă apostolie. A urmat apoi, în sala festivă a Prefecturii județului Sălaj (azi sediu al Primăriei Municipiului Zalău), o întreagă serie de recepții a tuturor autorităților bisericești și civile. Au fost prezenți și conducătorii instituțiilor și cultelor maghiare, care „au rămas încântați de înaltele concepții adânc creștinești cuprinse în răspunsurile primite de la acest arhiereu al bisericii românești, dominante în părțile acelea”.

După recepții, episcopul Hossu a efectuat vizitele protocolare pe la autorități, dar și-a făcut timp să viziteze și casele câtorva fruntași ai parohiei. De asemenea, a vizitat orfelinatul și spitalul orășenesc.

Adevărata zi de praznic a fost însă a doua zi, 25 iunie 1922, zi de duminică, eveniment la care au participat mii de persoane, unele venite de la mari depărtări. Prevăzându-se acest lucru, și „pentru ca nime să nu fie lipsit de mângăierile învățăturilor creștinești”, s-au luat măsuri ca serviciul divin să poată fi celebrat în aer liber. Astfel, în piața principală a orașului, Primăria a ridicat un cort de frunzari, „de toată splendoarea”, care era împodobit deasupra cu două cruci, care anunțau că aici va oficia episcopul Iuliu Hossu, „pentru a aduce jertfa nesângeroasă a Legii celei noue și pentru a vesti evanghelia mântuirii”.

Muzica regimentului 17 vânători (care din 1923 va deveni Batalionul 7 Vânători de Munte din Zalău), la fel ca în ziua precedentă, „a dat întregii festivități un caracter deosebit de solemn”.7

Episcopul Iuliu Hossu și suita sa au fost cazați în palatul prefecturii județului Sălaj. De aici, a fost adus, în procesiune, la locul unde urma să se săvârșească Sfânta Liturghie, care începea la ora 9 dimineața, în fața unei asistențe „atât de numeroase cum rar s-a mai văzut în această piață a Zalăului”.

Liturghia arhierească, slujită cu o asistență de aproape 20 de preoți a fost, la rândul ei, una care „nu s-a mai văzut în această piață”. Cântările au fost efectuate de către teologii din Gherla și de către vestitul cor de plugari din Băsești, care au stârnit admirația tuturor participanților.

Predica a fost ținută chiar de către episcopul Iuliu Hossu, care a vorbit „cu căldură despre îndatorirea primordială a slujitorilor legii noue, episcopi și preoți, de-a vesti norodului cuvântul evangheliei mântuitoare, precum și despre datorința credincioșilor de-a asculta și urma întru toate învățăturile cari se vestesc de pe amvoanele sfintelor noastre biserici”.

După Sfânta Liturghie a urmat un banchet, la care au participat peste 150 de persoane, în cadrul căruia s-a socializat și „s-au spus frumoase cuvinte menite a nivela asperități de ordin național și confesional, a căror delăturare zace atât de mult în interesul țării și al neamului”.

După-amiază, la ora 15, episcopul Iuliu Hossu și suita sa au plecat din Zalău, „între uralele nesfârșite ale mulțimii și însoțit până la un loc de autorități și credincioși”, spre Santău, următoarea parohie ce urma să fie vizitată de vrednicul episcop.

În urma vizitei pe care a efectuat-o la orfelinatul din Zalău, episcopul Iuliu Hossu a donat suma de 500 lei. Aceeași sumă a oferit-o și vestitului cor de plugari din Băsești, care s-a făcut remarcat prin prestația sa și de această dată.8

În următoarea săptămână, episcopul Iuliu Hossu a vizitat parohiile sălăjene din zona Tășnadului: Santău, Hotoan, Sudurău, Che-reușa, Sărvăzăl, Pir, Pățălușa, Pățalul Mare, Boianul Mare, Păgaia Cean, Zalnoc, Orbou, Cehalul român, Cehalul unguresc și Blaja. A urmat alt moment înălțător, după „minunata serbare de la Zalău”, prin sfințirea bisericii greco-catolice din Tășnad, la 2 iulie 1922.9

Vizitația canonică a vrednicului episcop, Iuliu Hossu, supranumit, pe bună dreptate, „episcopul vizitațiunilor”, pentru că nu a rămas niciun singur cătun din dieceză pe care să nu-l fi vizitat, s-a încheiat în parohiile din părțile Sătmarului.

Până în anul 1930, când are loc o nouă rearondare a parohiilor, iar marea majoritate a parohiilor (82 parohii) sălăjene trec la dieceza de Oradea, episcopul Iuliu Hossu va continua să viziteze parohiile și filiile sălăjene. De asemenea, după Dictatul de la Viena, a rămas ca un far călăuzitor pentru credincioșii din Ardealul cedat Ungariei horthyste, alături de Nicolae Colan, episcopul ortodox al Clujului și Emil Hațieganu, unul dintre colaboratorii apropiați ai marelui om politic sălăjean, Iuliu Maniu.

Din păcate, la ordinul direct al dictatorului Stalin a urmat lupta dintre frați, cultul greco-catolic a fost desființat în mod ilegal, iar Iuliu Hossu a fost arestat și închis. Printre temnițele comuniste unde a fost privat de libertate individuală și religioasă a fost cea de la Sighetu Marmației și a sfârșit la Mănăstirea Căldărușani. Cu puțin timp înainte de a pleca la Domnul a fost numit cardinal „in pectore”. Rămân pentru noi și eternitate ultimele lui cuvinte, rostite în dimineața zilei de 28 mai 1970, înainte de a pleca la Domnul: „Lupta mea s-a sfârșit! A voastră continuă! Duceți-o până la capăt!”10

Pentru orașul Zalău, vizita canonică a episcopului Iuliu Hossu de acum exact un veac, rămâne ca o zi de mare sărbătoare spirituală și acum, peste ani, o zi istorică importantă, pe care am ținut să o amintim în prezentul articol, tocmai pentru că ea nu era cunoscută.

Note:

1 Studia Censualia Transsilvanica, Recensământul din 1900. Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Staff, 1999, p. 503.

2 Aurel Ghilea, Istoricul parohiei greco-catolice unită din oraşul Zalău, 1934.

3 Silvestru Aug. Prunduș, Clemente Plăianu (coord.), Cardinalul Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, Editura Unitas, 1995, pp. 46-47.

4 Ibidem, pp. 48-49.

5 Ibidem, p. 101.

6 Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sălaj, fond Parohia greco-catolică Bobota, dosar 1/ 1871-1924, ff. 14-15.

7 „Unirea” (Blaj), nr. 26, 1 iulie 1922, p. 3.

8 Ibidem, p. 4.

9 Idem, nr. 28, 15 iulie 1922, p. 2.

10 Silvestru Aug. Prunduș, Clemente Plăianu, op. cit., p. 262.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.