„Pragurile” cărții

Adjectivul neologic liminar,-ă, având sensul de „plasat la începutul unei cărți, al unui discurs” are o frecvență deosebită în paginile de istorie și critică literară; termenul este preferat sintagmelor obișnuite: (frazele) de început, (versurile) cu care se deschide volumul etc. Împrumutat din franceză, cuvântul nu este unul „recent”, din moment ce Noul dicționar universal al limbii române îl ilustrează cu un cuvânt din creația filozofică a lui Lucian Blaga: „Kant nu putea să acorde «lucrului în sine» decât semnificația unui concept liminar”. Firește, termenul a rămas în lexicul criticilor și cronicarilor literari. „Precizările” care preced eseurile și studiile cuprinse în cartea lui Ion Vlad, Orizonturile lecturii (2007), încep astfel: „Nu totdeauna sunt necesare explicații sau «precizări» liminare”. În Istoria critică…, Nicolae Manolescu folosește un alt derivat de la aceeași rădăcină. Pentru a dovedi faptul că Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt „nu e propriu vorbind cronologic”, autorul scrie: „Evenimentele [sunt] notate după mulți ani, după cum însuși autorul recunoaște în câteva fraze preliminare (Jurnalul «e scris après coup», în temeiul unor amintiri… De vreme ce nu l-am putut insera în timp, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite)”, p. 1427. Cele două adjective își au originea în limba latină; substantivul limen, minis are înțelesul de „prag”, dar avea și sensuri figurate: in limine belli „în pragul războiului”, in limine leti „în pragul morții”. În sens larg denumea și „casa, locuința”. De la sensul propriu „de prag, de ușă” (despre o grindă), adjectivul liminaris a primit și sensul figurat de „inițial”. În epistola a XIX-a (Lui Mecena)”, Horatius face referire și la relația dintre scriitori și cititori, declarând că-și dorește cititori puțini dar competenți: „Îmi place să-mi văd cartea, cu totul inedită, / de-alese fețe, atent citit de ele” (trad. Petre Stati) și continuă: „Ai vrea să știi de ce e cu mine prea ingrat / Adesea cititorul, care la el acasă / Îmi laudă poema și ține mult la ea / Dar dincolo de pragu-i o foarfecă nedrept”. Întrebându-se care să fie explicația faptului că, uneori, acasă (domi) cititorul îi laudă cartea, în timp ce dincolo de pragu-i (extra limen) i-o foarfecă nedrept, poetul mărturisește că nu vânează „aplauzele plebei ca vântul schimbătoare”. Curios este faptul că substantivul latin nu s-a păstrat în toate limbile romanice. În limba română prag este de origine slavă. În italiană cuvântul latin a rămas doar în locuțiunile visitare i limini, i sacri limini, care traduce locuțiunea latină ad limina apostolorum „în pragul apostolilor”. Din Dicționarul de maxime… al lui Virgil Matei aflăm că expresia se constituie într-o „perifrază pentru a spune: la Roma, spre Sfântul Scaun. Se spune prescurtat: a face un pelerinaj ad limina”. Pentru a denumi pragul „dală sau piesă de lemn așezată în pragul unei uși”, francezul folosește cuvântul seuil. Atât termenul franțuzesc cât și cel italian soglia își au originea în latinescul solea „sandală”. Se poate face legătura între acest obiect de încălțăminte de casă (o talpă legată de picior cu șnururi), ce se scotea în timpul mesei, și trecerea pragului în preajma căruia se aflau sandalele.  

De la același substantiv limin,-is cu, prefixul ex-, s-a format verbul eliminare cu sensul de „a pune, a alunga (în afara pragului)”. Chiar în latină a primit și sensul de „a divulga”. Invitat fiind de Horatius, cu prilejul unei sărbători (23 septembrie, ziua de naștere a lui Augustus), să petreacă „o noapte de sfârșit de vară în dulce sfat”, Torquatus, un avocat bogat, primește asigurări că, invitații fiind toți amici, nicio vorbă nu se va auzi: qui dicta foras eliminet (Epistola a V-a). Deși are mai multe sensuri în limba actuală, vom da un citat în care se mai păstrează nuanța de „a da afară…” dintr-o instituție de învățământ. Într-o însemnare din jurnal (mai 1938), Ion I. Negoițescu notează: „Am auzit că, în conferința profesorală, Dl. Prof. S. Barna (dirigintele meu) m-a propus pentru eliminare definitivă din liceu, văzându-mă Duminică la cinema, la Madame Bovary. Dl. Prof Zaharia a intervenit și totul s-a aranjat. Ce prostii! Și mai ales ce om prost dirigintele clasei mele!”. Tot prin prefixare s-a format și preliminar, -ă „care precede ceva, care servește ca introducere, pregătitor”. Prin substantivizare, forma de plural preliminarii denumește nu numai „acțiuni pregătitoare”, ci și „partea introductivă a unei scrieri ”, ba, uneori, o carte întreagă: „Preliminarii la o istorie a literaturii portugheze” a Roxanei Eminescu a apărut în colecția „Eseuri” a Editurii Univers, în 1979. Foarte frecvent este folosit acest termen în presa sportivă pentru a denumi „o etapă dintr-o competiție în care sunt selecționate echipele participante la faza finală a competiției”.

Titlul rândurilor noastre ne-a fost sugerat de lectura textului lui Ion Bogdan Lefter, Completări la poezia antumă a lui Leonid Dimov din „Viața Românească” 11-12/2023. Pregătind pentru Editura Știința din Chișinău o ediție de Scrieri ale lui Leonid Dimov, în două volume, Ion Bogdan Lefter publică, în „avanpremieră”, capitolul din prefață despre poemele recuperate în volumul I din presa culturală. Referindu-se la secvențele liminare (Invocație, Prolog, Al treilea prolog) din proiectata epopee Mărul Cunoștinței, autorul afirmă: „Ce s-a hotărât poetul să publice în presa culturală sunt doar preliminariile, «pragurile» unei povești…”. Am găsit în alăturarea preliminarii/praguri confirmarea supozițiilor noastre etimologice.