Articole

Practicarea jocului de oină în Casa Voivodului

Orice activitate umană pentru a fi folositoare trebuie să‑i aducă omului beneficii materiale sau sufleteşti. Sportul de masă, sportul fizic, indiferent dacă‑i practicat de oamenii maturi, de tineri ori de copii, aduce cu sine cel puţin două beneficii şi anume:

‑  sănătatea trupului alimentată de mişcare;

‑  bucuria sufletească izvorâtă din plăcerea mişcării în aer liber realizată în cadrul unei anumite comunităţi, respectiv bucuria dată de locul în care se practică acel sport;

‑  iar dacă în cadrul activităţii sportive sunt şi rezultate apreciate de terţi, bucuria practicării acelui sport este cu atât mai mare.

Ar trebui să facem în zilele noastre o punte mentală peste timp pentru a ne da seama ce multe, ce intense preocupări pentru practicarea sportului s‑au înregistrat în Casa Voivodului. Aşa vom înţelege mai bine şi sursa rezultatelor de excepţie obţinute de tinerii satului în ultimii circa 85 de ani. Ne vom da seama că în comuna, apoi în satul Voivodeni, s‑a practicat cel mai autentic sport de masă, sport făcut de imensa majoritate a tineretului satului în fiecare din perioadele istorice la care facem referire.

Pentru comunitatea Casei Voivodului au fost trei perioade istorice în care plăcerea practicării sportului a adus şi bucurii colective de aleasă rezonanţă şi anume:

între anii 1934 şi 1938, în Casa Voivodului au fiinţat în cadrul organizaţiei Şoimii Carpaţilor: corul pe patru voci şi formaţia de jocuri populare, ambele foarte cunoscute şi bine apreciate; dar la Şoimiade erau deosebit de bine primite şi apreciate formaţiile de gimnastică, cele de atletism, de asemenea acelea care prezentau exerciţii cu teme agricole; aşa că, sub coordonarea dascălului Simion Colceriu, în Casa Voivodului s‑au constituit în acei ani şi: formaţia de gimnastică şi atletism, respectiv formaţia de exerciţii tematice;

Toate formaţiile Casei Voivodului au adunat puncte la Şoimiada a V-a. Scopul era unul măreţ: câştigarea Drapelului Olimpic

 

Dar în cadrul reprezentaţiilor pe care le dădeau, cele patru formaţii nominalizate nu‑şi prezentau programele în acelaşi timp. Acel lucru a facilitat situaţia ca cei mai mulţi corişti, băieţi şi fete din Voivodeni, să fie şi jucăuşi în cadrul formaţiei de jocuri populare, de asemenea să fie sportivi în cadrul echipei de gimnastică şi atletism, respectiv „să lucreze” în cadrul formaţiei de exerciţii cu teme agricole. În consecinţă, în anul 1938, când s‑a organizat marea Şoimiadă pentru câştigarea Drapelului Olimpic, cu un număr de circa o sută de membri, cele patru formaţii din Voivodeni au cumulat cel mai mare număr de puncte câştigate la nivel de organizaţie, obţinând Drapelul Olimpic şi dreptul de a se deplasa după drapel la Praga; şi au fost la Praga tinerii satului, după cum reiese din capitolul al doilea din prezentul volum;

în anul 1947, tineretul satului a început să înveţe şi să practice oina, sport cu care în anul 1951, echipa Zorile Voivodeni a câştigat „Cupa satelor” la nivelul regiunii Cluj. Imediat au urmat şi alte competiţii la care echipa a participat, obţinând trofee. Acele rezultate au determinat tot mai mulţi tineri din sat să facă sport, să joace oină;

între anii 1968-1978, oina a fost jocul practicat de către altă generaţie de tineri şi de copii din sat, adesea reuniţi sub acelaşi stindard al seniorilor. Echipa satului, mereu cu altă componenţă, a participat la circa 120 de competiţii cu finalitate la nivel naţional, calificându‑se în multe finale naţionale şi câştigând trei cupe, trei locuri întâi în cadrul acelor finale naţionale de competiţii organizate în România.

Pentru Casa Voivodului, oina a fost o îngemănare benefică a două componente:

  1. practicarea de către copiii satului, mult şi cu multă plăcere a jocului „de‑a una şi fuga”, jocul ce are multe elemente specifice oinei (sau invers);
  2. generozitatea de care a dat dovadă Simion Colceriu, cel care a învăţat acest sport pentru a‑l aduce în sat şi a‑i învăţa pe tinerii Casei Voivodului să‑l joace, continuând cu formarea unei echipe şi antrenarea ei pentru obţinerea primelor trofee.

Analizând beneficiile sportului pentru tinerii din Casa Voivodului şi trecând peste cele reprezentate de sănătatea trupească şi sufletească pe care sportul, mişcarea sistematică le generează, trebuie să ne raportăm timpurilor şi să scoatem în evidenţă:

‑  ce posibilităţi de deplasare în afara satului şi de a vedea alte locuri din ţară aveau oamenii înainte de-Al Doilea Război Mondial (anii 1935-1940). Acele şanse erau foarte reduse. Însă cultura şi sportul i‑au dus pe tinerii Casei Voivodului în câteva oraşe mari din România şi chiar la Praga, în Cehoslovacia;

‑  între anii 1948-1956, alţi tineri au avut privilegiul de a fi duşi din sat şi de a vedea alte locuri din ţară pe care, altfel, nu aveau cum să le vadă, să le cunoască. Acel lucru pentru că atunci mijloacele de transport familial (să zicem) erau rarităţi, erau excepţii; cu toate acestea, dintre sportivii Casei Voivodului foarte mulţi au fost duşi, pe şpesele organizatorilor de competiţii, la Jibou, Chiuieşti, Cluj-Napoca, Sibiu, localităţi pe care le ştim cu certitudine, şi unde acei sportivi au fost cazaţi, li s‑a asigurat alimentaţia pe perioada în care ei, de fapt se jucau, făcând sport;

‑ între anii 1970-1978, existau deja mijloace de transport mai multe, era şi autobuz care circula din municipiul Cluj (respectiv municipiul Cluj-Napoca după anul 1974) până în sat şi retur, dar posibilităţile materiale erau atât de limitate încât foarte puţini oameni îşi permiteau să circule în afara acelui traseu; cu toate acestea, tinerii din echipa de oină Zorile Voivodeni au avut privilegiul de a se deplasa în multe oraşe din toată ţara unde erau organizate competiţiile şi unde aveau totul asigurat, fără ca sportivii să cheltuiască din banii lor.

Fără tribune, dar spectatorii se înghesuiau să vadă meciurile

 

 

Dar competiţiile de oină nu presupuneau doar ajungerea la terenul de sport, susţinerea meciului şi plecarea acasă, indiferent dacă meciul era câştigat sau era pierdut.

Competiţiile de oină presupuneau susţinerea mai multor meciuri în aceeaşi localitate în timp de mai multe zile. Deci pe lângă activitatea din teren, în acea perioadă rămânea timp şi pentru vizitarea obiectivelor şi chiar a localităţii în sine. Erau astfel cunoscuţi oamenii şi obiceiurile locului de fiecare dată, erau cunoscute obiectivele turistice ale zonei, deci a fost cunoscută România de tinerii care formau, în cadrul fiecărei competiţii, echipa de oină a satului.

Astfel, sportivii oinişti ai Casei Voivodului au avut ocazia să cunoască ţara pe care au străbătut‑o în lung şi în lat, însoţiţi de o minge mică din piele, umplută cu păr, şi de un băţ de lemn prelucrat la strung.

Echipa Zorile Voivodeni a avut, de asemenea, ocazia să‑şi măsoare forţele la oină cu toate cele mai galonate echipe româneşti din acele vremuri astfel:

‑  Universitatea Bucureşti;

‑  CFR Sibiu;

‑  Combinatul Poligrafic Casa Scânteii Bucureşti;

‑  Tricolor Baia Mare;

‑  Dinamo Bucureşti;

‑ Torpedo Zărneşti şi alte echipe de top din România.

Echipa de oină Zorile Voivodeni a participat la cele mai prestigioase competiţii organizate cu finalitate la nivel naţional astfel:

  1. Cupa Speranţelor;
  2. Cupa UTC;
  3. Cupa Tineretului de la sate;
  4. Cupa UNCAP;
  5. Cupa Congresului al X‑lea al UTC;
  6. Cupa României;
  7. Campionatul Republican.

 

Mai mult, în fiecare an din perioada 1970‑1978, echipa de oină Zorile Voivodeni a participat la cel puţin o finală naţională, unde a obţinut rezultate remarcabile, trei dintre ele fiind răsplătite cu marele trofeu, respectiv de trei ori a câştigat locul I pe ţară în cadrul competiţiilor respective.

Iar acum rezultatele remarcabile ale echipei ţin loc de cuvinte frumoase care să scoată în evidenţă vrednicia antrenorilor, a jucătorilor, a echipei în ansamblul său.

Pe acei jucători, şi sunt foarte mulţi aceia care au creat atâta faimă Casei Voivodului şi au adus atâta bucurie în sat, îi vedem ades, îi tratăm, după caz, ca pe nişte prieteni sau ca pe nişte consăteni pe care îi întâlnim cu drag. Dar ne amintim tot mai rar şi tot mai puţin de competiţiile din România, câştigate de ei în numele Voivodenilor. Tot mai puţin ne mai aducem aminte de eforturile depuse şi de cupele care stau dreaptă mărturie a înfăptuirilor de excepţie consemnate, cele ce constituie o zestre inestimabilă pentru Voivodeni, pentru Sălaj.

Acele eforturi generale înregistrate de toţi cei implicaţi, încununate cu realizări măreţe pentru Voivodeni, cele care se aflau tot mai aproape de limanul uitării pentru generaţiile mai vârstnice şi al necunoaşterii de către generaţiile mai noi, m‑am străduit, în limitele puterilor omeneşti, să le readuc în memorie sau să le fac cunoscute prin intermediul acestor pagini de carte. Astfel, vrednicia Voivodenilor se va cuibări şi va rămâne în sufletele tuturor oamenilor de bine care‑şi au obârşia în Casa Voivodului şi nu numai.

 

Fragment din volumul lui Ioan Ielciu, „Monografia Casei Voivodului”, Volumul III,  în curs de apariţie la Editura Caiete Silvane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.