Articole

Portret discret

Valsul inimii mele nărăvașe, dar gingașe și nescoase din atașamentul perseverenței și-a început așa-zisa „coreografie” poate puțin stranie, la prima vedere invadată de mânie, cu atât de hipnotizantă precizie, dar și cu un mic freamăt străin, criticat de memorie, înmulțit și îmbibat în doze maxime de bucurie și de nostalgie acum șaptesprezece ani, când am hotărât să părăsesc pentru totdeauna adâncul oceanului risipitor de valuri.

Ce se întâmplă când trăirile înlănțuite și lipite de suflet cu adeziv conduc spre o lume interioară încinsă și rezemată pe coloane din tandrețe?

Rar, pentru o singură secundă, designul meu interior se demodează, iar spiritul decide să picteze fiecare barieră în bordo; cu un marker negru și osos îmi anihilează încercările de a îndepărta nuanța stângace și țipătoare de confuzie din fața ochilor aruncați în flăcări.

Și așa, orice expresie transpusă în gândul meu recent evitat de pace eșuează, doar vârfurile creioanelor din promoroacă mai urmează curbura imaginației marcate de caracter. De când luna și-a abandonat locul de pază, luminile apartamentelor demolate din cartierul mic al artei s-au prefăcut în rânduri și semne de punctuație vârâte în zile cețoase de toamnă.

Dacă am pornit, am decolat de la marginile unor numere din calendar pe aripa de vest a curajului, de ce am devenit pe parcursul anilor doar o purtătoare silențioasă de cuvânt? În culegerile pline de probleme și teoreme, de ce pot fi considerată reformă neașteptată, noutate, punte între mister și certitudine?

Mi-a fost sortit de la început să fiu ecuație, pe când azi, mă simt din ce în ce mai mult ca un roman fantastic, cu final deschis, ca un text lăsat în voia sorții rigide, ca o creație găsită în miezul expresivității.

Aștept, zăbovesc, nonconformismul genelor mele se contractă. Întăresc orice credință prin îngroșarea unor litere pe jumătate satirizate de neclaritate, exact de asta, fiecare alineat al meu asigură întrebări, confuzie, pe când eu vreau doar în secret o singură concluzie, o rezolvare, o teorie despre cum s-a dezvoltat creierul meu dominat de alegorie. Oare s-a schimbat ceva la schița, la planul de bază creat special mie?

Dacă aș alege să mă înclin spre literatură, aș fi o operă dedicată special văzduhului, dar aș inspira și un aer vag, ce a pătruns printre pietrele munților de antiteză. Din colțul foilor maleabile aș asambla un tărâm dominat de două funcții vitale, căci mintea nu poate concura în totalitate cu bătăile fermecătoare ale inimii, cu mărșăluirea uniformă a pulsului împins spre portaluri adânci de sens.

Mă simt cea mai împlinită în imparele clipe însetate de liniște supremă, când mâna mi se extinde cu rapiditate, dar și cu freamăt spre unealta mea etern favorizată în comparație cu reveria oferită pe gratis.

Pixul a devenit mai mult decât un bibelou de cerneală, e de sute de ori mai semnificativ ca un instrument de scris uzat, aruncat la nimereală prin dormitorul tăcut. Mă face să știu să simt puternic, îndelungat, cu toată ființa imperfectă, mă avertizează în dispariția fiecărui apus despre faptul că înfloresc senzații din orizontul plantat lângă nori și păsări cântătoare. Îmi îndrumă conceput în șoaptă să alerge în cerc pe inelele Saturnului, căci viziunea parcă este un amestec inuman de simfonii, de particule zguduitoare de praf, un râu singuratic de idei vărsate pe tavanul minții largi. Stiloul mă zguduie, îmi aduce fantasmele puțin neîndemânatice la viață, legând cu un fir subțire și roșu puntea universului meu întortocheat de firescul intimidant.

Scrisul pentru mine e deja un stil de viață onest, o scăpare din mrejele cotidianului. Și oricât de mult mă foiesc, eu scriu, scriu… ca să trăiesc…

 

Premiul I la Concursul de creație literară „Iuliu Suciu”, 2021.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.