Pontonul cu stele

Corina Vlădoiu

La marginea pontonului priveam tăcută peste luciul apei care nu-și clintea nicio undă. Noaptea se lăsase grea peste munții din depărtare, de la capătul lacului și peste mine. O ceață densă și alburie cuprindea în valuri ca o eșarfă destrămată culorile toamnei. Îmi era frig… Îl simțeam prin piele cum îmi strânge oasele ca într-o chingă de fier. O pală de vânt care-mi șfichiuia obrajii mi-a luat pe sus pălăria, într-un vârtej și a așezat-o apoi lin pe suprafața apei încremenite. Plutea precum o frunză arămie, undeva la vreo trei metri în fața mea. Nici măcar nu am avut când să fac vreun gest ca să o păstrez pe cap. Acum o priveam cum se îndepărtează lent. Fusese pălăria mea preferată. O primisem cu ceva vreme în urmă de la el. Avea gusturi, mă cunoștea atât de bine, știa ce-mi place și ce mi se potrivește, mai bine și decât mine. O ploaie măruntă m-a oprit în a mai visa cu ochii deschiși, lăsând amintirile să mai aștepte. M-am întors parcurgând încet pontonul. Am mers cu precauție. Alunecam de la o mâzgă cleioasă care devenea și mai periculoasă în combinație cu picăturile de ploaie. Călcam cu pași mărunți pe bucățile de lemn pe care mai mult le ghiceam decât le vedeam. Bocancii îmi păreau grei ca niște bucăți mari de beton pe care le târâiam după mine. Ceața lăptoasă ajunsese și pe malul ăsta. Mi-am strâns la piept haina, în timp ce vântul încerca să mă zboare și pe mine, așa cum făcuse și cu pălăria. Fruntea și tâmplele mă dureau îngrozitor de la frig și de la ploaia care se întețea șuierător. Cabana era la câțiva pași. Frunzele căpătaseră un luciu de parcă ar fi fost date cu zahăr caramelizat și alunecau îngrozitor. Pământul se înmuiase și devenise lipicios. Foșneau brazii ca niște moșnegi cangrenați la baza pădurii arămii de stejar. Un vuiet venea dinspre munte. Mi se făcuse pielea ca de găină de la frig și umezeală și acum de la glasul huruit al muntelui care parcă se rostogolea peste pădure spre mine. Am intrat în cabană, cu inima bătându-mi necontrolat. O simțeam în gât, nu mai puteam respira, mi se încețoșa vederea și-mi lăcrimau ochii. Era cald. Noroc că prietenii cu care venisem se ocupaseră de aspectele astea legate de confort. Făcuseră focul în șemineu. Știam că organizaseră ieșirea asta pentru mine, ca să uit, să mă detașez de evenimentele care năvăliseră ca un taifun în ultima vreme. Încercasem să mă împotrivesc, dar nu avusesem cum să-i conving. Mă luaseră mai mult cu forța. Andra, cea mai bună prietenă a mea, îmi făcuse bagajul. Eu o urmărisem din vârful patului, inertă. La final mă determinase să mă îmbrac, bătând din palme: hai, hai, nu mai sta, îmbracă-te, băieții nu așteaptă după noi toată ziua! Ia blugii și puloverul ăsta, haina, pălăria și bocancii, până cobor eu să duc la mașină bagajele. Vezi că ți-am lăsat și o pereche de șosete groase pe scaun și un fular. Hai, mișcă-ți aripile! mi-a mai aruncat în timp ce se îndrepta spre ieșire. Mă îmbrăcasem în silă și coborâsem și eu. Plecasem și ajunsesem aici. Fusesem și anul trecut. Cu el… tot ce ating acum, a fost atins de el. Cabana asta era a lui. Este a lui. Rămâne a lui, chiar dacă mi-a lăsat-o mie prin testament, fără să-i fi cerut ceva (mi-a lăsat aproape totul: casă, mașină, amintiri, bucurii, dureri, îmbrățișări pierdute, lacrimi multe, zâmbete chircite de dor și un suflet atât de gol că uneori mi-e teamă să nu cad în el că nu mă mai scoate nici dracu’)… Mi-am dat haina jos în livingul parfumat de aroma cafelei. Era udă și grea ca o povară. Mi-am scos și bocancii și i-am așezat lângă șemineu. Mi-am luat o pereche de papuci cu ursuleți. Aceiași papuci pe care îi primisem tot de la el și care-mi aminteau de o altă dată alături de el. Era atât de prezent încât orice aș fi făcut era imposibil să nu-mi amintească de el, ba un obiect, ba un cuvânt, ba un loc… era de neconceput să-l las acolo unde plecase. Mi-am scuturat pletele ca un cățel și picături de apă s-au împrăștiat pe podea. Am zâmbit forțat celor de față, lui Marcus, Andrei, lui Mircea, lui Miky și Iulianei și am pornit pe scări spre camera mea de la etaj. Trebuia să mă schimb, îmi era frig și în plus simțeam nevoia să mă adun puțin, eram vraiștea, nu voiam să-i indispun pe toți cu starea mea de rahat. Pe scări m-am intersectat cu Cristian și Mussi care coborau cu niște pachete destul de mari. M-am ferit din calea lor, lipindu-mă de perete. Mi-am continuat drumul. Am ajuns în capul scărilor de lemn care scârțâiau enervant și am ieșit afară pe verandă. Nu era iluminată. Afară ceața lăsa fuioare lungi pe crengile îngreunate de chiciură. Ploaia se transformase în gheață. Se răcise și mai mult. Simțeam în nări aerul ascuțit de tăria frigului ce-mi pătrundea până în creier. Amețisem. Din când în când se auzea o cucuvea și undeva departe ecoul unui urlet prelung al vreunui lup singuratic. Am bâjbâit prin întuneric și mai mult am ghicit camera. Am atins lemnul umed și ușa s-a deschis cu un țipăt scurt. Aproape că mi-a fost smulsă din mână de un curent de aer, rece ca gheața. Venise iarna… Am intrat tot pipăind ca să găsesc întrerupătorul. L-am apăsat și lumina m-a orbit. Am închis ochii și i-am deschis apoi treptat. Camera mea, camera noastră era la fel cum o lăsasem. Bagajul meu, făcut de Andra, zăcea în mijlocul camerei. Era singurul lucru care făcea notă discordantă cu restul. M-am așezat pe pat cu greu. Mirosul lui nu dispăruse, parfumul lui era acolo, în fotografia înrămată de pe noptieră, în lenjeria de pat, în perdele, în mobile, în aer, în mine… m-am luat în brațe și lacrimile au început să-mi curgă pe obrajii înghețați. Cât mi-aș fi dorit să fie aici cu mine! De-adevăratelea! Am plâns, m-am lăsat să plâng. Nu plânsesem nici atunci când plecase, nu putusem, eram pietrificată. M-am liniștit treptat și parcă mă simțeam mai ușoară. Aveam nevoie de o baie fierbinte să mă încălzesc. Am aruncat hainele și goală am intrat în cabina de duș. M-am răsfățat, am lăsat apa fierbinte să-mi înmoaie pielea mai bine de o jumătate de oră și poate aș mai fi stat dacă la ușă nu aș fi auzit bătăi repetate. Mi-am luat un halat, mi-am înfășurat părul într-un prosop și m-am îndreptat spre ușă. Era Iuliana. Venise să mă cheme să cinăm. Pregătiseră ei masa. I-am spus că voi coborî cât pot de repede. S-a uitat la mine prelung: Ai nevoie de ceva? Te pot ajuta cumva? Am dat din cap în semn de negație. Nu, nu aveam nevoie de nimic de la nimeni. Îmi doream ca el să fie acolo cu mine, nimeni altcineva. Iuliana a plecat și eu am închis ușa. Afară se pornise urgia: ningea sticlos și bătea un vânt fioros care împrăștia peste tot fuioarele de fulgi mari și deși. Se așternuseră și pe brâul din lemn și pe podina holului. Aveam impresia că neaua voia să acapareze și cabana și pe noi, locatarii. Mi-am uscat părul, m-am îmbrăcat repede și tocmai când voiam să ies pe ușă, am auzit din nou o bătaie scurtă și trei prelungi. Am rămas înțepenită. Era semnalul pe care el mi-l dădea de fiecare dată când venea acasă. Nu puteam face nicio mișcare. Poate aveam halucinații eu. S-au auzit din nou aceleași sunete. Doamne! nu putea fi el, nu avea cum! mi-am zis. M-am dat un pas în spate, am tras aer în piept și m-am dus spre ușă: fie ce-o fi! Am apăsat pe clanța de la ușă și s-a izbit de perete, împinsă de un curent de aer adus de vântul disperat care parcă scăpase din hățurile lui Eol. Am închis repede. Brrrr! Mi-a înghețat sângele în vene, deși obrajii îmi ardeau și tâmplele îmi zvâcneau. Emoția revederii lui, chiar dacă știam că era imposibilă, m-a destabilizat. M-am așezat pe fotoliu, nu trebuia să leșin. Mi-am revenit treptat și m-am ridicat, trebuia să cobor. De data asta mi-am luat lanterna și am pornit după dâra de lumină. Am ajuns în living tocmai când Iuliana voia să vină din nou după mine. Erau toți așezați în jurul mesei de lemn, vorbeau veseli. Când m-au văzut pe mine s-au oprit. Nu era cinstit ca ei să fie așa însuflețiți și eu să le stric bucuria de a fi împreună. De ce v-ați oprit? Nu vreau să retrăiesc un priveghi… A fost suficient unul! Vă rog, în amintirea lui, să ne bucurăm că suntem aici, împreună! Nu știu de unde mi-au venit cuvintele astea pentru că nu le-am simțit efectiv ca fiind ale mele. Le-am spus dintr-un automatism, parcă mi le dictase cineva. În mine era o luptă între ce ar fi putut fi și ce rămăsese în lipsa lui. Simțeam un hău care nu putea fi umplut de nimic și nimeni. Am zâmbit și m-am alăturat lor. Am cinat într-o atmosferă liniștită. Am jucat bine rolul de gazdă, am vorbit despre una, despre alta, fără să las impresia că gândul meu era în altă parte. Am strâns de pe masă, am spălat vasele și apoi ne-am strâns cu toții în jurul șemineului. Am băut câte un pahar cu vin și ne-am amintit că viața e frumoasă cu toate experiențele ei. Am vorbit și despre el, fiecare cum și-l amintea: un om bun, blând, darnic, inteligent, uneori extravagant, alteori nu. Fiecare îl iubeam așa cum fusese, așa cum îl cunoscusem. Se apropia de miezul nopții. Am decis să mergem la somn. Fusese un drum lung și greu, iar seara încărcată de amintiri dureroase. Mi-am luat o portocală și am pornit spre camera mea. La etaj mai erau încă patru camere. Am urcat cu toții. Doar eu dormeam singură. Camera fusese a mea și a lui. Un fel de cameră matrimonială. Așa fusese gândită, cu un pat mare în care să ne lăfăim și să ne iubim. Celelalte camere erau mai înghesuite, cu două paturi sau trei, astfel încât să avem unde să-i găzduim pe prietenii noștri. Ne-am spus noapte bună și liniștea s-a așternut peste cabană. Vântul se oprise, dar ninsoarea se întețise. M-am schimbat în pijamale și m-am băgat în patul în care nu mai dormisem de când el plecase. Definitiv! Patul era rece, lenjeria era rece. Eu eram rece. Cu greu m-am încălzit. Mi-am pus și niște ciorapi groși și mi-am luat un hanorac peste pijama. M-am cuibărit înapoi și mi-am curățat portocala. Dintr-odată mirosul m-a dus înapoi în timp, într-un timp în care el îmi decojea portocale și mi le punea pe farfurioară. Mi le aducea în pat și bucățică după bucățică mi le băga în gură ca unui copil. De fiecare dată. Apoi ne iubeam. Un nod mi s-a pus din nou în gât. Am luat la întâmplare o carte de pe noptieră și am început să citesc exact acolo unde găsisem semnul de carte. Cu greu mă concentram asupra lecturii, gândurile mele rămăseseră pradă trecutului, oricât aș fi încercat să-mi distrag atenția cu tot felul de lucruri. Am pus cartea lângă mine și am observat că undeva mai spre final era o foaie îndoită. Am deschis acolo și între file era un plic. Am rămas puțin surprinsă. Nu scria nimic pe plic. Nu era lipit. L-am deschis și am descoperit câteva foi acoperite cu scrisul lui de mână pe care îl cunoșteam atât de bine, acum puțin prea apăsat de la chinul de a ține pixul, cu forța lui diminuată din cauza durerilor. Am tras aer în piept și am început să citesc. După primele rânduri m-am oprit. Nu puteam să mă concentrez asupra ceea ce era scris. Mi-am șters ochii încețoșați de lacrimi, mi-am pus din nou ochelarii și am reluat lectura, urmărind cu atenție fiecare literă, fiecare cuvânt, adunate într-un scris îngreunat de boală: Azi e joi, 1 decembrie. Vreau să-ți scriu câteva rânduri, iubirea mea. Mă doare mâna, mă doare inima, mă dor și firele de păr din cap, dar nu despre durerea asta a mea vreau să-ți vorbesc, ci despre o altă durere mult mai adâncă și de care nu voi scăpa nici dincolo: nu te pot ține în brațe, nu ești aici, nu mă poți vedea, nu te pot săruta și asta doare cel mai mult, mă usucă pe interior. Știu că nu voi mai putea să-ți spun față în față ce simt și tocmai de asta am ales să-ți scriu. Vei găsi tu cartea la un moment dat și atunci vei citi pe îndelete, după ce va fi trecut jalea. Așa am simțit… în mișcarea asta de vertij pe care o am de zile bune, vocea lui Dan, a muribundului de lângă patul meu, e ca un fundal al corului îngerilor ce mă/ne așteaptă pe amândoi curând. Pe el mai repede, eu încă sunt conștient, încă simt, doare și aici și aici, oriunde pun degetul. Neverosimilă stare. Privesc în fiecare zi, la stânga e patul lui în care se vaietă și se zvârcolește, la dreapta e fereastra prin care văd un crâmpei din lumea de afară, vie. Am cerut să se dea perdeaua la o parte să văd ce încă mai pot vedea și uite, azi, atât îmi doresc: să fiu cu tine în razele soarelui care trece dimineața prin fața ochiului de geam, să te cuprind în brațe și să facem dragoste până rămânem fără aer… Acum, după ultimele proceduri medicale din Germania știu că moartea e ca și cum ai cădea într-o fântână fără sfârșit. Mă agăț de amintirile cu tine, iubirea mea caldă, de parcă acum doar tu ai mai putea avea răspunsurile pe care eu nu mai pot să le am. Doar le intuiesc. Sau, nu? Mă gândesc la tine și mi te amintesc citind în vara aia ploioasă în care am plecat împreună cu rulota prin Europa și mă întreb ce s-ar mai putea spune despre paradoxalul cer albastru de Prusia, despre frumos și atroce pe care tu le dezbăteai înflăcărată cu mine și le împleteai într-un mod absolut seducător și înfricoșător cu realitatea în care nu acceptai sub nicio formă ca noi doi să fim separați. Îți amintești că-mi spuneai că dacă eu aș fi dispărut, tu nu ai fi putut rămâne singură prea mult timp?! Nu vreau să fii singură, nu vreau să mă urmezi, vreau să trăiești și pentru mine ce nu am mai apucat să trăiesc eu… Apoi tot tu mi-ai spus: dar oare nu asta e viața, acest mers pe sârmă, această fragilitate a noastră și opțiunea pentru Rău sau Bine?! Atroce e mereu lângă noi, atroce va fi fost zgomotul pământului aruncat peste sicriul meu… Soarele, azi, aici, încă îmi mângâie ochii ca și cum mâna ta mi i-ar fi mângâiat. Viața merge mai departe silențios, într-o mare taină… Am obosit… Tot ce vreau să știi e că te iubesc și nu e clipă în care să nu mă gândesc la tine, la noi, la momentele petrecute împreună. Să mă iubești, dar să mă lași să mă odihnesc, să nu suferi prea mult pentru că vreau să-mi dai drumul să plec și să uit durerile astea trupești și sufletești care sunt dincolo de orice grad de suportabilitate… Te iubesc… Te iubesc… Te iubesc… Într-un colț se semnase indescifrabil și apoi o dâră lungă de albastru străpunsese hârtia, rupând-o. Acolo se rupsese probabil și firul lui. Am rămas așa cu privirea pierdută, acolo se oprise totul și el dorise să-i fiu ultimul gând. Știam că mă iubise și știa că-l iubisem, noi doi fusesem legați de destin până acum un an când murisem odată cu el… Acum ce mai aveam de făcut?! Nimic! Trebuia să plec și eu. M-am ridicat din pat și împinsă de o mână nevăzută, am pornit spre ușă. Am deschis-o și am coborât fără să mă gândesc la ceea ce fac. Pășeam ca și cum pluteam, nu vedeam nimic, era o beznă imposibil de pătruns cu privirea. Am simțit sub picioare cum zăpada scârțâia. Undeva în partea dinspre lac, se vedea o luminiță care abia pâlpâia. M-am îndreptat spre ea. M-am împiedicat, am căzut în genunchi. M-am lovit, mă durea piciorul stâng îngrozitor. M-am ridicat cu greu, am pornit mai departe și deodată am simțit cum alunec încet în apa rece, fără să vreau să mă opun. Mi se blocaseră toate simțurile. Mi se părea că nu sunt eu, că sunt alături de corpul ăsta ce se transforma într-o pasăre înaltă cu aripi de smoală. Nu mai puteam respira, apa m-a luat cu ea, nu înghețase încă. Mă trăgea la fund. Nu m-am împotrivit. Deodată în fața ochilor mei au apărut ochii lui albaștri și apoi treptat chipul lui și trupul lui și el întreg. Îmi zâmbea și-mi făcea semn din mână să nu mă apropii de el. Eu tocmai asta îmi doream, să ajung mai repede la el. S-a încruntat și i-am auzit vocea înfundată: Pleacă, nu ai ce căuta aici! Apoi a dispărut brusc. Abia atunci am simțit cum deasupra mea se deschidea cerul plin de stele. Se făcuse atâta lumină, ceața dispăruse și eu vedeam cerul cum se legăna odată cu mine. Îmi era cald, aproape că mă sufocam. Lângă mine se auzeau voci. Deveneau din ce în ce mai clare: I-a revenit pulsul. Extremitățile încep să i se încălzească. Uite, clipește! Gata, e cu noi. Ariadna, ne auzi? Fă un semn din pleoape. Am făcut… Mai aduceți pături și sticle cu apă caldă. E nevoie să o ținem caldă, a stat prea mult în apă. Mare minune că și-a revenit! Acum îi auzeam foarte bine, însă eu priveam mai departe cerul sticlos desenat cu stele strălucitoare. Acolo ar fi trebuit să fi fost acum, am gândit. O stea s-a stins și a coborât cu un fuior de lumină în coada alburie, anunțând încă o trecere în altă dimensiune a vreunui suflet. Nu fusesem eu… încă.