Articole

Poezie şi război

În vremurile acestea pe care nu ne gândeam că le vom trăi, dar care au năpustit asupra noastră, pacea fiindu-ne zdruncinată de războiul din vecini, cartea „A cui e casa asta”, apărută la Editura Charmides, sub semnătura lui Alexandru Vakulovski, este una în care regăsim, în structurile versurilor, poveştile de viaţă şi de moarte. Însăşi coperta lui Leon Cruceru, care înfăţişează un tanc, ne duce cu gândul la vremurile acestea în care oamenii au fugit de focul armelor şi de bombele ce au distrus oraşe şi sate, numărătoarea morţilor de mult fiind inexactă.

 „Istoria contemporană, minciuna politică, crima în desfășurare, acestea sunt corelativele obiective ale poeziei lui Alexandru Vakulovski. Ele hrănesc tumultul abia stăpânit din subtext, dar se și hrănesc din acesta, într-o simbioză organică ce-și găsește echilibrul în ton. Poetul care scrie lumea aceasta – Odesa lui, Ucraina lui, Rusia lui și, în final, Moldova lui – este și judecătorul ororilor pe care le descrie, rolul lui reieșind, așadar, din amestecul impur dintre hierofant și menestrel”, spune Bogdan Alexandru Stănescu pe coperta cărţii. Poate că doar un trăitor din provinciile româneşti, aflate acum în afara graniţelor ţării mamă, poate scrie o poezie atât de gravă.

Alexandru Vakulovski s-a născut în Republica Moldova, fiind un poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist şi scenarist apreciat al generaţiei sale. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi conduce, împreună cu Moni Stănilă, Cenaclul „Republica” al Bibliotecii Municipale din Chişinău. A publicat trilogia Letopizdeţ (2002-2007) şi romanul 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (2010), iar din cărţile de poezie amintim: ecstasy (2005), Daţi foc la cărţi (2012), Privelişti (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat şi un volum de interviuri, Afganii (2016), şi o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. Poveştile despre Ţara Mamă şi România Mare le ştie de la bunica Cristina, născută în 1919, în vremea când toţi românii erau sub acelaşi steag, dar şi de la bunica Maria, născută în Ucraina ce era sub ocupaţia sovietică. Poemele sunt adevărate relatări, pe alocuri observându-se, pe lângă metaforele poetului, şi relatările jurnalistice: „autobuzele trimise la Kiev cu susținătorii/ Maidanului ard/ ard și cele antimaidan/ ard sediile partidelor din Odesa/ Ismail și din împrejurimi/ bâtele nu ard/ în aer e mirosul costumelor sport și al/ hainelor de camuflaj// țiganii din Arciz/ îl păzesc pe Lenin/ în piața Kulikov tot mai des/ se aude despre Novorossia/ cineva a făcut un site cu/ Republica Populară Odesa”.

Vorbim despre casa proprie, despre pământul ce nu se vrea a fi înstrăinat, dar şi despre o locuinţă ce-o iei cu tine în suflet atunci când suntem conştienţi că: „suntem prea mici/ nu contăm și oricum/ din noi se va alege/ praful”. Poezia ne duce pe tărâmuri la care cu toţii visăm, peste Ocean, în America, dar ne reîntoarce la tragediile provocate de Rusia, mergem pe firul istoriei însoţiţi de ape, graniţe, precum Nistru sau Prut, ajungem la Kosovo, Tiraspol, Kiev, ne întâlnim cu Trump („cam ocupat și n-are timp de prostii ca/ încălzirea globală”), Macron („vrea să ajute”), Merkel („tremură, cade și renunță), iar Putin, „se joacă la butoane”, ca şi acum!

Sugestiv pentru tulburarea liniştii şi zdruncinarea păcii sufleteşti este poemul „câmpul de grâu și de/ floarea soarelui/ s-a umplut de cadavre/ în grădini/ printre roșii/ porumb/ pe acoperișuri/ pe asfalt/ cadavre/ bucăți de cadavre”.

Poezia aceasta este una care vorbeşte despre limba română, de dinainte şi de după ocupaţie, de suprimare, de modul în care reajungem, ca într-un cerc vicios, la aceeaşi problemă a ocupării de către mai marii lumii. În aceste vremuri în care, spre exemplu, Odesa nu mai are cărţi de învăţătură românească, odesiştii ajung să-şi acopere ferestrele „cu scânduri bătute în cuie iar/ instituțiile sunt îngrădite cu/ sârmă ghimpată”.

Primele poeme au fost scrise în momentul în care Ucraina a început euro-maidanul, odată cu acesta fiind declanşat şi războiul, prin ocuparea Crimeei de către Federaţia Rusă. „Nu m-am gândit atunci la o carte. Erau niște poeme dictate de tragediile din țara vecină, ale oamenilor de lângă noi. M-am născut aproape de granița cu Ucraina, la vreo 80 de km de Marea Neagră și de Odesa, ceea ce se întâmpla atunci, ceea ce se întâmplă și acum – nu mă lasă rece, e prea aproape de noi. Ca să vă fie clar, pe vremuri, oamenii din Antonești mergeau mai des la piețele agricole din Odesa, decât la cele din Chișinău. Înainte de-a merge în Kosovo, aveam scrise două poeme mai mari: încă un jurnalist a fost omorât și un avion cu cadavre, care în prima sa variantă se numea Terrorussia. Poemele astea, puse atunci pe blog, au avut un impact mare, ceea ce înseamnă că tema nu mă interesa doar pe mine… Chiar înainte de rezidența din Priștina, la cenaclul nostru din Chișinău, Republica, am avut un maraton poetic despre păduri. Atunci m-am gândit la poemul praful, dar n-am apucat să-l scriu acasă. Deși am primit rezidența pentru scrierea unui roman (la care încă… lucrez și acum), în Kosovo mi-a venit ideea publicării acestui volum, tot acolo am și scris o bună parte, restul din mare, soare, titușki, omuleți verzi și o bucată din partea a doua din carte, apă-n Kosovo”, afirmă poetul într-un interviu acordat Danei Pătrănoiu.

Tot el recunoaşte lucrul ce se vede şi în carte: „Scrierea acestor poeme m-au usturat: totul a fost prea proaspăt, mult prea aproape, ca bunica mea născută în Martanoșa, Ucraina, din cauza asta am și dedicat volumul bunicilor mele, mult prea chinuite de evenimentele istorice”. Trăim vremurile în care „moartea în Ucraina nu mai e/ o știre/ doar o statistică plictisită/ cu zeci de mii de morți”. Graniţa dintre conflict şi pace, între frăţie şi „niciodată nu vom fi fraţi”, cum spune un cântec ucrainean, este subţire ca firul de aţă şi poate fi oricând ruptă. „Încă mai sunt răpiți civili și polițiști din Moldova și duși la Tiraspol”, spune Vakulovski. Conflictele, de multe ori pornite din ambiţiile unui conducător, dar şi din rănile ce nu se vindecă niciodată, dar şi partea de religie ce poate influenţa anumite decizii, sunt atât de bine oglindite în poezia Încă un jurnalist a fost omorât: „moartea nu a mai fost atât de aproape/ o urmărim în direct de la Kiev/ uite oamenii/ uite coasa/ uite automatele kalaşnikov/ uite nu mai sunt oamenii/ uite cum moartea se întinde pe jos/ într-o baltă/ vie/ cu sufletul la gură/ oamenii înconjuraţi de baricade/ cântă/ poze/ filme/ oameni vii/ oameni plini de sânge/ aceiaşi oameni/ deja cadavre/…/ bisericile s-au umplut de cadavre/ şi de răniţi/ e ceva greu şi pentru Dumnezeu”.

Din experienţa poetului din Kosovo, prelungită în poezie, amintim poemul Femeile kosovare: „dacă vrei să faci o fotografie/ panoramică în Priștina vei prinde/ în cadru câteva femei spălând geamurile/ femeile kosovare sunt alpiniste/ nu știu dacă au școală pentru așa ceva/ dacă învaţă de la mame sau exersează în Rugova/ un lucru e clar/ de la o vârstă nu mai speli geamurile/ nu instalezi rulouri o fac doar fetele și mămicile tinere/ apoi/ gata cu/ alpinismul urban/ e rândul fiicelor și nepoatelor/ femeile kosovare sunt pregătite/ geamurile sunt curate/ rulourile au fost instalate/ ziua dacă vrei/ soarele nu te mai bate în ochi/ dar mai ales noaptea/ prin geamurile curate nu va pătrunde bezna”.

Poezia oglindeşte atmosfera de pe frontul de luptă, văzându-se întocmai că poetul cunoaşte războiul în profunzime, prin participarea la el, elocvent fiind poemul Un avion cu cadavre: „Războiul a început de mult/ aviatorii morţi zilele astea/ nu mai pot confirma/ cum nu pot confirma nici/ morţii ruşi/ morţii ucraineni/ morţii de pe o parte sau alta/ nu pot confirma războiul nici bătrânii/ femeile, copiii/ morţi”.  În timp ce unii fug părăsindu-şi casele, pentru alţii e prea târziu pentru că „visele lor s-au amestecat/ cu resturile avionului doborât/ de un BUK”. „Nimeni n-a făcut legătura între/ bomba atomică dată de Rusia în Rusia/ şi incendiul din Siberia”, spune poemul din care aflăm că „noi suntem pe acolo/ prea mici/ miliarde de pungi luate de vânt”.

Vakulovski are curajul de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă poezia se spune că este ficţiune, ea aducându-ne în faţă atâtea adevăruri: „La Chişinău am cunoscut/ artişti ucraineni care nu ştiau cum/să fugă de armată/ români din Bucovina/ din Bugeac-Herţa/ erau şi sunt încă luaţi/ la război şi se întorc acasă/ înveliţi în plumb/…/ înainte/ mulţi moldoveni mergeau la lucru în Ucraina/ jumătate din antoneni erau la Odesa/ mama îmi spunea că la/ orele de rusă copiii/ vorbeau rusă amestecată cu ucraineană/ acum s-a terminat cu lucrul în Odesa/ Nu mai rentează/ până să fugă în Europa/ încearcă şi în Rusia/ de unde se întorc spălaţi pe creier/…/ pe vremuri bârfeam/ destul de urât ucrainenii/ nici ei nu se lăsau/ avem destule bancuri unii cu alţii/…/ vameşii moldoveni luau mită şi/ ţineau mult la vamă pe ucraineni iar/ ucrainenii făceau acelaşi lucru cu noi”.

Se pare că nici scrisul, fie că vorbim de cărţi sau de ziare, nu are mare succes dacă este în limba română în Ucraina, amintindu-mi şi eu de deplasările noastre culturale ce erau privite din umbră de câte o maşină suspectă. Apoi, imediat după ce am plecat am aflat că toate cărţile noastre au fost aruncate de către instituţiile statului, tocmai de aceea mă regăsesc în versurile: „scriitorii din Cernăuţi/ povestesc la Uniunea Scriitorilor/ că li se închid şcolile/ de limba română din Ucraina/ că e tot mai greu/ mai greu decât cu ruşii/ au şters şi inscripţia românească de pe Catedrală/ de parcă Dumnezeu ar vorbi/ doar în ucraineană…/ jurnaliştilor li se pun interdicţii de a intra/ în ţară dacă prea mult sapă prin istorie/ dacă au la ei câte un tricolor sau vreo carte”. Aceeaşi poveste este şi în cimitirul din Cernăuţi pe care l-am vizitat, unde-şi duc somnul de veci Aron Pumnul şi alţi mari înaintaşi din neamul nostru şi unde, noaptea, se dă cu soluţii pentru a fi şterse numele româneşti de pe cruci.

Printre picăturile de tragedie, poezia mai ia şi câte un respiro, poetul invitându-ne în grădina cu pruni de la Odesa, la o gură de horincă, în Căminul Studenţesc de la Cluj, alături de colegul ucrainean care: „era de la Teologie, îi plăceau manelele şi tot ce e ucrainean” şi iar ne readuce cu picioarele pe pământ, reamintindu-ne că „drapelul e doar o coroană pe cruce”.

În acest tumult al războiului mai există şi câte o pată de culoare, aşa cum am văzut la trecerea graniţelor copiilor ucraineni, întrebându-ne dacă ei ar fi fost la fel de generoşi şi omenoşi cu noi: „O fată mare, blondă/ cu un ursuleţ de pluş în braţe”. Până la urmă, lumea aceasta poate fi salvată doar prin puterea credinţei, căci pacea vine odată cu rugăciunea: „mulţi sfinţi au feţele zdrobite/ trec printre ei şi le fac poze/…/ Doamne Iisuse îmi zic/ e bine aici/ cât de bine e aici la Tine”.

Graniţa dintre bine şi rău, dintre război şi pace, dintre lumină şi întuneric poate fi surprinsă de vămile poeziei căci cuvântul poate aduce pacea. Despre o poezie a războiului întru aşteptarea păcii este vorba în volumul „A cui e casa asta”. Răspunsul ar fi: a noastră, a tuturor, pentru că sub soare toţi suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind loc pentru fiecare să trăiască în pace şi în armonie cu cei din jur şi cu natura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.