Articole

Poezie contemporană

Editura bistriţeană Charmides, manageriată de Gavril Ţărmure, propune aducerea în faţa cititorilor a poeziei contemporane, de la nume consacrate, până la debutanţi, reuşind să-şi structureze un proiect ce se dovedeşte a fi câştigător şi prin premiile obţinute. Dintre recentele apariţii amintim „Instantanee”/„Instantanés”, de Laurine Rousselet, traducere din franceză de Magda Cârneci. Despre cea pe care a tradus-o, Magda Cârneci spune: „Am cunoscut-o pe Laurine Rousselet la Festivalul internațional de poezie București 2019. În echipa de poeți francezi de atunci, ea făcea notă distinctă prin seriosul și angajarea prozelor ei poetice despre războiul catastrofic din Siria, unde fusese cu câțiva ani înainte și care o marcase profund. Tradusă în arabă, catalană, spaniolă, Laurine Rousselet are deja o voce distinctă în poezia franceză actuală, atât de diferită de poezia românească de azi. Admiratoare a lui Antonin Artaud, prietenă și corespondentă a unor poeți renumiți ca Marcel Moreau, Hubert Haddad și Bernard Noël, Laurine Rousselet este și o creatoare de spectacole de sinergie a poeziei cu muzica, dansul, artele vizuale. Volumul de față conține o selecție de poeme din volumele «Nuit témoin» (Noapte martor, 2016) și «Ruine balance» (Ruină balans, 2019). Am ales să traduc în românește poezia Laurinei Rousselet, dificilă în sine și dificil de transpus în altă limbă, pentru că mi se pare că nu trebuie să ne limităm la formula factice dar generalizată în România a poeziei colocviale a banalului, ci trebuie să ținem vii în minte căile multiple și fecunde ale poeticului, pe care să le hrănim cu poezie internațională”. Laurine Rousselet este poetă și prozatoare, care colaborează la diferite reviste literare și dirijează Les Cahiers de l’Approche (Caietele apropierii), unde fiecare număr este dedicat unui poet internațional.

Întâlnim „o poezie condensată, eliptică, dezinteresată total de narativismul cotidianului… o poezie care arde balastul banalului zilnic şi îl reduce la o zgură esenţială”, spune traducătoarea. Laurine este şi o inventatoare de cuvinte, cunoscuta scriitoare şi traducătoare Magda Cârneci preferând să le lase ca atare şi să le explice la subsolul paginii. Spre exemplu, crire, cuvânt compus de autoare din ecrire (a scrie) şi crier (a striga): „să cazi pe scara îngustului teritoriu/ al zilei care se înăbuşă pe jos/ să învălui toate astea dintr-un gest/ de-a lungul zgomotelor lui crire/ cu mâinile strâmbate de atâtea idei/ în grădina care răspunde în secunde/ orgoliul în călduri al limbii”. O poezie despre curburile ritmului ce intră în „fosa limbii”, poeta având propriile tabieturi, „scriind întotdeauna din unghiul stâng al camerei/ când dimineaţa zvâcneşte”, adică când începuturile sunt imaculate şi albastrul cade cu lumina lui peste noi. Anii de scriitură devin una cu copilăria, iar poeţii urcă pe spaţii ample pagini în care imaculatul devine cuvânt.

 Printre debutanţii de la Charmides se numără şi Bocskai Eliza-Blanka. Proaspătă absolventă a Colegiului Național „Andrei Mureșanu” Bistriţa, Eliza a fost membră a echipei de reporteri de liceu a ziarului cnamonline. Eliza are și un sfat pentru viitoarele generații de reporteri: „Dacă vrei să faci jurnalism, trebuie să te dedici, să nu lucrezi cu jumătăți de măsură, fiindcă te va măcina”. Printre realizările Elizei se numără voluntariatul la cotidianul pe care îl conduc, „Răsunetul”: volumul de poezii „Triolein(ă)” a fost realizat sub îndrumarea profesoarelor Sztankovszky Enikő Zsuzsanna, Monica Gabriela Strungar și Aurelia Hîruța. Ea îl descrie ca fiind o idee destul de îndrăzneață, prin care a vrut să arate ce este frumos la fiecare dintre cele trei limbi pe care le vorbește: maghiara, româna și engleza. Titlul volumului se referă la o grăsime vegetală din care se fac majoritatea săpunurilor, Eliza fiind inspirată de ideea că acestea curăță impuritățile tot așa cum limba vorbită curăță sufletul. „Volumul surprinde frământările unei conştiinţe preocupate de sensul vieţii, de relaţia sa cu lumea şi cu poezia deopotrivă, care ştie o mare parte dintre secretele scrisului”, declară prof. Aurelia Hîruţa. Şi ce frumos spune Eliza despre modul în care ar trebui să ne trăim viaţa: „mama mi-a spus să rămân copil mare” sau despre primii fiori ai dragostei: „pistruii tăi mă dor/ uitându-mă la faţa ta/ slabă/ palidă ca ceara din sufletul tău”. O poezie a descoperirilor tinereţii, în care mirosul de cerneală o însoţeşte pe poetă de-a lungul a 365 de zile, ajutând-o să scrie „poveşti în ape tulburi”.

Gabriela Matei, diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, a lucrat ca jurnalist de politică externă, translator și traducător. A debutat cu volumul bilingv de poezie „Radiografie de urgență” (Editura Vinea, 2002). Cu o experienţă amplă, vine în faţa noastră cu volumul „Arcuirea ramurilor”. Premiată la Festivalul bistriţean „George Coşbuc”, poeta vorbeşte într-un mod aparte despre rugăciunea pe care o regăsim şi în poezia ce dă titlul volumului: „Semnul crucii pe sternul meu/ în fiecare zi altfel/ umerii se îngustează, se apropie/ pântecele se arcuieşte printre ramuri/ către lumină”.

Ca o acoladă între două propoziţii, poezia este „infinit legănat/ între firele nevăzute/ ale gândului”, aducându-ne apa vie a „fântânilor selenare/ între două eclipse/ cuvintele/ se cern tot mai greu”. În cinci părţi – „Canon”, „Secvenţe”, „Peisaje”, „Somnul adânc al lupilor” şi „Greul pământului” –, la care se adaugă un capitol cu poezii în engleză, cartea vorbeşte despre iarna cuvintelor de dincolo de moarte, despre lumile primordiale ale ielelor şi ale animalelor sacre, până la cântecul sirenelor şi vremurile actuale în care pare că toate poveştile noastre se risipesc. Despre volum, Daniel Cristea-Enache spune că: „arată deplina maturitate artistică a autoarei capabilă să controleze un regim emoţional şi unul reflexiv şi făcând astfel încât imaginile să rămână în memoria cititorului cu tot cu sensurile convertite în semnificaţii”.

Lorena Enache este, după cum ea însăşi se prezintă, „nepasionată de orhidee, cactuși, muzică tech, laptele zuzu, lenjeria de pat cu flori, chanel no. 5, coperte lucioase, catifea raiată, cocktailuri dulci etc. / pasionată de propria persoană, lumini și Versailles, neîndemânatică, dar mă descurc”. Despre volumul ei, „Fetiţe dulci”, declară într-un interviu dat Olgăi Ștefan: „Sunt satisfăcută de procesul meu creator în cadrul acestui volum. Mi-am atins toate stările cu vârful acului, m-am adunat din toate experiențele relevante din ultimii doi ani și este atât de mulțumitor să mă simt stabilă emoțional când mă gândesc la rezultat. Dulce, mă simt dulce și proaspătă”. Lorena-Ella Enache a debutat în 2017 cu volumul de poezie „Autoanaliză” (Editura Paralela 45). Este organizatoarea serilor de poezie „Cozy Poetry Night” din Iași. Cartea, se pare că, a fost primită cu entuziasm, având şi o serie de cronici favorabile. Iată, Andreea Pop spune despre Lorena Enache că: „își consacră o stilistică a erotizării ca marcă proprie. Poemele din placheta asta sunt conectate aproape exclusiv la o astfel de hermeneutică amoroasă, pe care și-o explorează în imagini și stări efervescente”. O poezie cu imagini tari, în care feminitatea îşi cere dreptul, iar iubirea este parte a lumii, netrebuind judecată în niciun fel. Laureată a Festivalului de Poezie „George Coşbuc”, Lorena Enache îşi construieşte un discurs în care imaginarul stăpâneşte cuvintele: „îmi închipui ovarele cum complotează/ se adună la o masă de lemn/ poartă ochelari de soare cat eye oglindă/ aprind ţigară din ţigară şi îşi întind/ rujul peste părerea ta expusă la suprapreţ// ce păcat de toate ideile pe care le-am transformat/ în clickuri pe hbo go şi ore la terasă/ + toate serile în care un cocktail cu emma/ a însemnat ceva/ cimentul prietenos de la oddity şi barmanul/ care ar vrea/ dar e prea mic să îndrăznească/ + toate fetiţele tragedii care au făcut-o/ pe mama să îşi amintească/ cum m-a iubit înainte să mă rupă.// […] în mintea mea femeile/ scutură nuanţe de verde când se spală pe dinţi/ vino şi tu/ în iad femeile poartă furouri roz cu pene şi fir de/ Isaura/ vino şi tu/ în mintea mea strălucesc/ şi eu în furoul meu satinat,/ mi se lipeşte de piele/ din ce în ce mai tare când pentru fiecare/ bărbat se mai aprinde o instalaţie/ se mai acoperă o lipsă”. O poezie a negaţiei, în care se vorbeşte despre anxietate, nevoia sau sufocarea unuia şi a celuilalt şi despre atenţie, „lumina sfântă din youtube”. Tocmai prin această negare şi prin „scuzele de vigoare”, poeta îşi întăreşte trăirile, declarând: „pentru zilele în care mă iubiţi mai puţin spre deloc/ sentimentul meu e aproape constant şi reciproc”.

Nick Făgădar este cunoscut de noi ca solist al trupei „Luna amară”, unde cântă, compune şi scrie versurile formaţiei. Alexandru Vakulovski spune despre volumul „Cineva mult mai rău decât tine va supravieţui” că e „total altceva decât textele lui pentru trupă. Pentru piese el adapta rimele, ritmul: construcția textului, dar în volum a pus pe primul loc poezia și, din contră, a fugit de rimă. În carte există referința la construcția literară, chiar dacă doar ca pretext. (…)”

Deși e debutant, Nick știe ce și cum face”. Probabil pe unii dintre noi ne vor speria versuri precum: „Rimele sunt ca vomele/ nu poți spune despre prima/ decât că a fost o greșeală/ tu nu mai vomiți demult/ În genunchi/ rupt de spate/ ai surpriza vieții tale/ Rima odată pornită/ urăște singurătatea
ea caută împlinirea/ în răspunsul celorlalte/ care abia așteaptă/ să fie coborâte/ din ferventa lor lume/ de reguli și suc gastric/ jeturi dulcege/ stropi de plăcere/ pe colacul wc-ului/ până când ajungi/ fericit la flegma transparentă/ curată/ eliberatoare/ La balele vinovate/ doar de lipsa de conținut a stomacului tău”, dar poezia ce vorbeşte despre estetica urâtului nu a fost înfiinţată odată cu noi. Spune poetul: „rătăcirile/ sunt şanţuri pline de îndoială şi furie/ mă întorc în ele şi duc acest război/ cu mintea”, tot el amintindu-ne că la marginea lumii sunt „muze/ lupi sluți lupi frumoși/ latră/ ciobănești mioritici/ Dorm/ în sufletul lor cald/ Lână”. „Poezia lui Nick Făgădar surprinde prin tristețea asumată, deloc ridicolă sau patetică, a modului în care dialogul, alteritatea, relaționarea sunt trunchiate de nesiguranță și/sau de tehnologie”, afirmă Moni Stănilă, iar Ştefan Manasia o completează vorbind despre un „jurnal în fărâme al ultimilor ani și memorial enigmatic din versuri concise (abrazive sau tandre) al ieșirii din crisalidă: nevroză, decepție, resurecție”.

Ioana Crăciunescu ne este dragă nouă, bistriţenilor, şi, cu siguranţă, tuturor iubitorilor de film prin interpretarea rolului „Ana” din filmul „Ion”, adaptare după romanul lui Liviu Rebreanu. Am întâlnit-o de câteva ori în recitaluri la Bistriţa, dar şi la lansările de carte. Actriţă de teatru şi cinema, a publicat, de-a lungul timpului, cărţi precum: „Scrisori dintr-un câmp de maci” (1979), „Duminica absentă” (1981), „Supa de ceapă” (1981), „Iarna clinică” (1983), „Mașinăria cu aburi” (1984), „Creștet și gheare” (1998), Supa de ceapă / Soupe à l’oignon (2007), „Mon General” (2017), „Chit sau dublu. Ioana Crăciunescu împarte cărțile jucătorilor de-o viață” (2021). Actriță a Teatrului Nottara a jucat în filmele „Actorul și sălbaticii” (1975), „Ediție specială” (1978), „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Artista, dolarii și ardelenii” (1980), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „La capătul liniei” (1982), „Femeia din Ursa Mare” (1982), „Să-ți vorbesc despre mine” (1987), „Duminica în familie” (1987), „Quelque part vers Conakry” (1992), „Mensonge” (1993), „Pullman paradis” (1995), „Undeva la Palilula” (2012), „Sieranevada” (2016).

 În prefaţa antologiei „Chit sau dublu”, apărută la inițiativa publicației „Infinitezimal”, Simona Noapteş spune că întâlnirea ei cu poemele Ioanei Crăciunescu a fost una sonoră, găsindu-le muzicale: „Aici nu există frică, pentru că în poezie nu se poate ascunde nimic. Intimă şi transparentă devine lumea toată. Şi viaţa cu toate ale ei”. Antologia surprinde poeme din mai multe etape ale creaţiei, fiind precum în teatru, o înşiruire de poveşti de pe scena vieţii trecute prin filtrul credinţei: „Maria Magdalena cu o găleată în mână/ cu cârpe şi perii într-alta/ intră în scenă, aprinde un spot, apoi rivalta”. Odată cu stabilirea decorului şi a personajelor, lucrurile capătă alt sens, în scenă intrând personaje mitologice, toate trecute prin filtrul sufletului poetului: „În colţul pieptului ţin o piatră, o ţară împietrită/ un petec de pământ înnămolit în visări, o palmă de ţărână/ suavă, cu care se înveleşte în somn copilul friguros/ care a fost, poetul”. O poezie în care femeia este „învelită de surâsul iubirii”, în care goliciunea nu este un păcat precum în Grădina raiului, ci aduce lumină, iar broderiile timpului prezintă deceniile existenţei noastre într-o lume în care controlul nu ne aparţine. Şi spune poeta: „liniştea care vine/ fără să fie o pace eternă, poete/ poate fi un război câştigat”.

Realist şi egal” este volumul lui Ion Buzu, un demers „conştient politic… în opoziţie cu prezentul… un omagiu adus umilinţei şi candorii”, după cum scrie pe copertă Vasile Leac. Născut în Republica Moldova, cu masterat în Filosofii contemporane la Chişinău, dar şi la Universitatea din Thessaloniki, Ion Buzu este unul dintre tinerii poeţi apreciaţi şi la noi în ţară de către „toţi poeţii buni”, după cum spune Dan Sociu. Ca un jurnal sunt aceste prozopoeme în care autorul descrie propriile întâmplări: „Mă trezesc la 9.30/ iar toporul să despic câţiva buşteni/ lovesc şi acesta ricoşează/ urmează o altă zi grea”.

Tot el este cel care surprinde peisajul în care şi-a trăit copilăria şi poveştile ei: „Hoinăresc iernile prin/ pădurile şi dealurile din sat,/ totul alb,/ totul egal,/ zăpada e ceva care mătură tot/ într-o singură tranşă,/ nimic nu mai are vreo importanţă./ O pereche de urme duc spre o parcelă/ în mijlocul pădurii;/ curăţită de tufişuri şi copaci,/ poţi juca fotbal acolo cu colegii de clasă./ Urmele duc mai departe spre o bancă/ şi lîngă ea o cruce albastră din metal. Negura Ion./ Ion, ca şi mine. Îmi amintesc de el./ În timp ce păştea vaca în pădure/ a urcat în vîrful unui copac și a alunecat,/ gîtul i s-a încleştat între două crengi/ şi nu putea să le desprindă cu mîinile./ Prins în ceva care nu-i dădea drumul/ şi l-a scurs de viaţă pînă la capăt./ Dar nu văd copacul./ Poate că tatăl său l-a tăiat./ Mă gîndesc la loviturile toporului în tulpină,/ loviturile în ceva care nu trebuia să se întîmple./ Merg mai departe şi las în urmă perechile de urme în zăpadă împreună cu locul gol unde era copacul – ştiu că/ mai departe continuă să fie ceva care mătură tot”. Poate tocmai de aceea este o poezie în care ne regăsim, fie că vorbeşte ea de marginea satului, de negarea vieţii, de spaimele oraşului sau de Thomas Kuhn: „Cînd Thomas Kuhn a început să scrie/ Structura revoluţiilor știinţifice/își contempla căsnicia destrămată/ în biroul cu tapete albastre/ care nu lăsau niciun loc din perete neacoperit”.

Liviu Popescu debuta în urmă cu peste trei decenii cu volumul „Sintaxa imaginii”. Peste timp, ne propune, prin cartea „Terme şi aeroterme”, o restructurare a ceea ce înseamnă poezia şi reîntoarcerea ei la esenţe, vorbind aici, în primul rând, de o mare admiraţie pentru cuvânt.

Poezia abundă de elemente primordiale, apa şi focul având un rol hotărâtor în destinul nostru: „Atât de aproape de soare/ razele vin razele pleacă/ prin autodefinire/ pentru mereu altă viaţă”, spune poetul care adaugă: „acum văd/ cum se fixează lumina/ în aruncătorul de flăcări/ e dureros dar plăcut/ o spun şi mâinile/ cu o nouă piele/ întinsă/ în câmpul de raze/ al crucii/ şi aici şi acum/ aproape”. „Universul lui Liviu Popescu pare o uriaşă clepsidră care acumulează şi pierde căldură şi nu face altceva decât să subţieze viaţa şi s-o strecoare în partea inferioară prin orificiul morţii, iar poetul, ca un personaj cu puteri supranaturale, o întoarce, poziţionându-se, prin echilibru, de partea căldurii, poemele sale devenind „terme” şi „aeroterme”, oferite cu graţie spre încântarea eventualului cititor”, declară Ioan Ţipalou. Chipurile trecutului prind viaţă, iar urmele istoriei devin cărări pentru spaţiul de azi, în care sufletul stă de veghe păzind fragilitatea sorţii: „Singurătatea e o mare/ a cuvintelor călcate de ploi/ zare ca un mormânt/ săpat în piatră/ rămân pierdute/ folositele unelte/ până altă viaţă/ la orizont se arată”.

Bogdan Alexandru Stănescu este scriitor, eseist, traducător, editor. În 2012 a debutat ca poet, cu volumul „Apoi, după bătălie, ne‑am tras sufletul” (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei „Observator cultural” şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. Volumul „Adorabilii etrusci” vorbeşte despre soarta omului, contradicţiile dualismului bine-rău, lumea alb-negru în care ne scăldăm şi viaţa uneori plină de obstacole: „Hai, bătrâne, scrie/ au căzut liniile aeriene/ se dărâmă totul în jur/ vine factura la gaze, e o nevroză balcanică aici/…/ Ce faci? Suprarealism? Asocieri libere?”. Între gândurile omului şi luciditatea poetului sunt falii de cuvinte plutind printre apele dătătoare de viaţă: „După zile cu ape, doar ape/ vedem câte o carte plutind pe lângă noi/ cotorul umflat în sus, cu paginile răsfoite de curenţi/ stau obscen deschise spre cer”. Ultimul cuvânt este cel care ar putea salva lumea atunci când: „Începe iarăşi să plouă din cerul negru”.

Mai menţionăm, la capitolul traduceri, volumul „Chiar aşa”, semnat de Sharon Mesmer. Paul Doru Mugur, traducătorul, spune că avem de-a face cu: „O poezie post apocaliptică al unui apocalism anunţat şi trăit intens dar care, paradoxal, nu a avut loc niciodată”. „Trăiam ecoul unor vremuri glorioase din viaţa altcuiva, nu a mea”, declară, în atelierul de creaţie, poeta care încearcă să restabilească structurile lumii, ameninţându-ne că „indiferenţa e sărutul morţii/ este contagioasă, haotică, americană”. Poezia este „un sunet în auzul lui Dumnezeu” legată „cât se poate de pur de numere şi muzică”, iar noi suntem „versuri ale dorinţei şi nu dorinţe în sine”.

Nu în cele din urmă, Adriana Marcu vine în faţa noastră cu „Firele nevăzute ale Penelopei”, o poezie în explozii de culori, o legătură între noi şi divinitate: „Mă scurg din cer către pământ ca şi cum luna şi-ar dori o parte din cornul ei. Învălui întregul pământ precum un nor dens, răsucit într-o spirală albă lăptoasă”. Aceste prozopoeme ne prezintă „inimi care nici nu ar fi bănuit câte bucurii pot cuprinde”. Poveştile de aici sunt oarecumva la indigo în „livada cu vişini înfloriţi în care ne plimbăm, probabil, şi acum de mână”. Dorul este ascuns prin buzunare, iar gândurile ţin cald într-o lume a stropilor de ploaie: „Azi am întins mâinile până sus la cer, am tras de un petic de albastru şi m-am învelit toată printr-o simplă şi energică rotire”.

Poeziile prezentate, de această dată sub girul Editurii Charmides, recompun o lume care, prin ochii poeţilor, devine nemuritoare. O mostră de poezie contemporană.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.