Poetul și monahul

Acum, când comunicarea epistolară de tip tradițional își trăiește amurgul, trecând și prin metamorfoze care o lasă mutilată și o sluțesc în fel și chip, apariția unui volum de scrisori e, pentru cititor, aproape o sărbătoare. Avem în față o astfel de carte: Frate Calinic…/ Ioan Alexandru către Calinic Argeșeanul, Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Adrian Alui Gheorghe, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021. Un paragraf din prefață ni se pare lămuritor pentru orientarea poetului înspre întețirea vieții interioare creștine, produsă după întâlnirea cu partenerul său de dialog epistolar: „Determinantă pentru conectarea la valorile creștine în poezia lui Ioan Alexandru este întâlnirea pe care o are, în anul debutului său în volum, în 1964, cu tânărul «preot celib» Constantin Argatu, devenit mai apoi monahul Calinic, iar mai târziu ierarh al Bisericii Ortodoxe Române și scriitor, membru al breslei scriitoricești naționale. Momentele dar și amănuntele acestei întâlniri mirabile se regăsesc în corespondența dintre cei doi, în memorii, în amintiri, dar și în documente din arhivele fostei Securități.” Volumul cuprinde, cu o singură excepție, doar zestrea epistolară semnată de Ioan Alexandru, „în condițiile în care corespondența dinspre Constantin Argatu către poet nu a mai fost recuperată.” Drept compensație, detalii despre evoluția relației dintre cei doi interlocutori, despre traiectul profesional și artistic al poetului, unele de o importanță covârșitoare pentru istoria literară, își au ca sursă cartea de memorii a lui Calinic Argeșeanul, la care prefața face dese referiri, Toată vremea-și are vremea.

Excepția la care făceam referire e o scrisoare trimisă de Calinic de la Mănăstirea Cernica, la 24 ianuarie 1974, în care, printre altele, își cheamă prietenul să-l caute: „Oricând ai loc în inima mea și în cuibul meu vremelnic. Poți să-ți pleci capul și să scrii, să te rogi în altarul Domnului.” Textul e suficient de lung și de complex, pentru a vedea în spatele lui, la emițător, calități literare de necontestat. Pe de altă parte, în prelungirea tipografică a acestei scrisori, Adrian Alui Gheor-ghe inserează, într-un nou text, pe baza unui raport informativ al securității, prezent în anexă, date de care istoria literară s-ar putea oricând arăta interesată. O ultimă contribuție a editorului în structura cărții este Notă asupra ediției. Cu tot riscul recurenței unor detalii, credem necesară pentru cititor reproducerea succintului ei paragraf: „Din bogata corespondență dintre poetul Ioan Alexandru și monahul, apoi ierarhul Calinic Argeșeanul, s-a păstrat, din păcate, doar o parte dintre scrisori, pe care am considerat că e potrivit să fie publicate în anul în care poetul ar fi împlinit 80 de ani. Și tot din păcate, nici scrisorile trimise de către monahul, apoi ierarhul Calinic Argeșeanul către poetul Ioan Alexandru nu au fost încă «desferecate» din arhiva poetului, suntem convinși că ele vor ieși la lumină la un moment dat. O singură scrisoare trimisă de «fratele Calinic» se regăsește în Arhivele Securității, interceptată în «procesul de urmărire» al celor doi. Scrisoarea se regăsește «autograf» în anexa cărții.”

Misivele lui Ioan Alexandru, în număr destul de mare, sub formă de scrisori, cărți poștale sau telegrame, cuprind intervalul dintre 8 ianuarie 1970 și 27 octombrie 1983. Pe marginea lor vom face mai întâi câteva observații cu caracter general. Trei dintre funcțiile limbajului sunt mai des apelate: cea expresivă, cea conativă și, având în vedere statutul emițătorului, funcția poetică. Iar, la rândul lui, destinatarul făcând parte din cler, limbajul e înflorit și encomiastic, presărat din abundență cu sintagme pioase. După formula de încheiere, epistolierul scrie locul, data și, cu foarte rare excepții, numele sfântului din sinaxar. Dacă din scrisori putem reconstitui imaginea în detaliu a deselor călătorii ale poetului peste hotare, în schimb, fresca existenței sociale din țară în intervalul menționat, pe care unii o mai știm, apare destul de estompată. Într-un plan mai bine reliefat sunt aduse aspecte ale vieții domestice și, evident, din viața religioasă a poporului. În continuare, vom poposi din loc în loc în dreptul câte unei scrisori, atrași de particularități pe care le vom împărtăși cu cititorul.

Prima ne reține atenția o scrisoare datată 25 martie 1970/ Aachen, în rândurile căreia descifrăm fascinația pe care o exercită asupra poetului un mare sediu al creștinismului. Din ea excerptăm câteva pasaje care, ca și în alte cazuri, ne mișcă prin expresivitate și evlavie: „Am avut un drum minunat în primăvara asta la Sfânta Sofia la C-nopol. / … / Ți-aș putea vorbi până la moarte despre acest sălaș cosmic de la Constantinopol pe care l-am cercetat neîntrerupt o săptămână cu iubire arhaică și înflăcărată și pe care nu-l pot nicicum uita. Toate sunt divine în formă și substanță, o perfecțiune dulce și vie a unității cum numai în el poate fi.” Iar finalul scrisorii ne dezvăluie fibra de cărturar adânc și subtil a poetului: „O carte de care mi-aduc cu drag aminte și care îți va face și ție bucurie, este Creanga de aur de Sadoveanu, de ai citit-o, recitește-o. E mult spus acolo despre vechiul Constantinopol.” Există și locuri, în scrisori, unde transpare tentația aforistică a poetului. Dar și pasaje irigate din belșug cu compasiune și mărinimie: „Am un gând trist. Mama prietenului meu american Hughes are cancer. Prietenul, care săracul a fost obișnuit ca toate să meargă bine, e doborât. Am rugă să te rogi pentru mama lui care se cheamă Emma și pentru el Hughes să le poarte grija și cum știi tu.” Într-un loc din carte dăm și peste o scrisoare mai „lumească”, să o numim așa, în care limbajul mistico-imnic e lăsat deoparte, fiind apelat jargonul administrativ, adaptat însă și acesta condițiilor sociale ale momentului: „Frate Constantine Îți adaug o chemare aici la mine pentru o lună de zile. Du-te și cearcă să obții pașaport. O asemenea chemare i-am trimis și fratelui Iustinian. Poate veniți împreună; nădăjdui că pricepi iubite Constantine că frăția adevărată nu e o poveste de prieteni de doi, de interes terestru. Suntem mai mulți frați așadar. Înțelegeți-vă împreună și dacă puteți veni în ianuarie, în preajma lui 10-15 ianuarie. După Bobotează așadar. Acolo e adăugată și hotărârea Poliției de aici de a vă primi. Trebuie să vă lase. Nu-i nici un motiv de grijă. Și nu vă lăsați respinși cu una cu două întrucât este o călătorie curată în adevăr și dragoste frățească. Biletele de tren nădăjdui că vi le puteți plăti. Sunt o nimic toată de lei dus întors. Șederea de aici va cădea cu drag în grija noastră. Te îmbrățișez cu frăție și aștept cu drag. Ioan 2 noiembrie 1970.” Din scrisoarea imediat următoare acesteia și cu dată apropiată aflăm că poetul se găsea la Aachen, unde își invita prietenii din țară.

N-am putea ocoli o lungă și preafrumoasă scrisoare de la începutul anului 1971, cu subiect profund religios. Poetul vizitase, de-a dreptul uluit, vestigiile sacre ale Spaniei. Urmează însă o alta în care rezidentul în Germania procură cu greu câteva medicamente pentru mama din țară, bolnavă, a prietenului preot. Această dinamică de planuri sufletești reflectă dramatismul intens al unui moment istoric reconstituit prin scrisori. Apoi, o scrisoare a Ulvinei, soția poetului, „Pentru fratele Constantin”, aduce o nuanță luminoasă în cromatica solemnă a peisajului epistolar. Iar următoarea scrisoare, care nici nu necesită vreo glosă, se cuvine reprodusă in extenso: „Iubite Constantine, Iată ceea ce am cugetat. Vrei tu să începem după Bobotează să învățăm ebraica laolaltă? Eu am toate cele necesare și cunoștințe suficiente să pășim în această lume sacră. Cu tine și cei care mai doresc. Aș veni eu însumi o dată pe săptămână la Căldărușani să vă țin două ceasuri de ebraică. Într-un an am putea face tot ce trebuie ca să poată fi citite textele originale. Sfătuiește-te cu ceilalți, dacă ești doar singurul care vrea acest lucru atunci începem de îndată, cu întâia ta venire la noi aici în București. Nu-i vreme de pierdut. Ebraica este absolut necesară, mult mai necesară la ora actuală decât însăși greaca. De altfel le putem face chiar pe amândouă dacă există voință. Primește această propunere ca pe o necesitate. Căldărușanii să fie trudă pe texte și apoi trudă pentru cele trupești. Cu iubire în Hristos Ioan.” Există într-o scrisoare din 8 septembrie 1972 un paragraf având înariparea lirică a unui poem/imn religios. După lectura lui, o nouă remarcă se naște de la sine: scrisorile din preajma marilor praznice sunt mai pline de ardoare mistică. Iar formula de încheiere a altei scrisori ni se pare de o expresivitate nesfârșită: „Fratele Ioan cu casa lui de trei prunci și unul izbind cu piciorul în pântecele maicii sale pe drum și spre aceeași slăvită Patrie.”

Ultima scrisoare la care ne vom referi, veți înțelege de ce, e datată „Cuv. Vucol 6 febr. 76”. În ea se descrie un moment de mare încărcătură emoțională pentru poet, a cărui numire însă, cu discreție, o trece sub tăcere. E vorba despre participarea sa la un spectacol al Cenaclului „Flacăra”, la care și subsemnatul a putut fi prezent grație unei invitații, din două strecurate tot cu discreție și cu învoire de la portar, de însuși Adrian Păunescu, pe biroul directorului revistei studențești „Echinox”: „Iubite frate Calinic Scrisoarea ta mi-a adus mare bucurie și m-a însoțit în drumul greu ce am avut a-l face la Cluj unde am fost pus în fața a 9 mii de tineri să le vorbesc și să recit imnul Transilvaniei, de 30 de strofe. Prin mila Domnului am trecut cu mare succes această grea probă și poemul citit, aseară a fost transmis prin televiziune peste toată țara. E un eveniment întrucât prima oară am vorbit mulțimilor care un sfert de ceas au ascultat în reculegere cuvânt din adevăr prin dar fiind de față toate autoritățile județului inclusiv maramureșeni veniți cu autobuzele la această întâlnire din sala sporturilor. Am vorbit întâiul înainte de-a veni muzica și alte texte mai îndrăgite de cei prea fragili să poată înfrunta cuvântul puternic și gol. Și aceasta a fost o binecuvântare. Apoi Duminică dimineața la catedrală, arhiplină, am ascultat o predică de zile mari a fratelui nostru vlădica Iustinian. La Topa zăpezile au înecat pământul în frumusețe și desăvârșire. Am fost fericit să pot sta o zi în satul meu.”

Înaintea unor pagini din dosarul de la securitate, reproduse anastatic, asupra cărora s-a scris partea cea mai importantă a studiului introductiv și care arată că poetul era urmărit, sub numele „Aldea”, pentru posibila contaminare a tinerilor cu idei religioase, ori cu altele aduse din Occident, stă un eseu inedit, oferit „Fratelui Calinic” cu ocazia sărbătoririi Anului Nou 1987. Intitulat Semnificația baladei Meșterului Manole de la Mănăstirea Curtea de Argeș, textul caută noi sensuri în tema jertfei, urmărindu-i-se alunecarea din ficțiunea alegorică a baladei, în realitatea istorică. Prin gestul său, editorul Adrian Alui Gheorghe mai șterge o dată colbul de pe fața unui mare poet.