Poeți români din Spania

Membri ai Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor Români din Spania – ASARS (Madrid)

dragostea e altceva

te-aş fi putut iubi cum nimeni, niciodată nu a făcut-o

pentru că unii s-au apropiat de nebunie

dar totul a rezultat prea violent

drame, vieţi, tragedii şi sângele scurs al micului arcaş

astăzi şomer şi ocupat cu lucruri de mântuială

dragostea e altceva, cum v-am mai spus înainte

şi mâine va fi muncă de antropologi

sau de vreo ştiinţă nouă care a rămas neinventată

iubirea va fi eradicată, poate interzisă

vreun caz izolat o să termine la spitalul de nebuni

sau va ieşi în pagina de curiozităţi a vreunui ziar local

fiii or să-i întrebe pe părinţi şi părinţii pe bunici

despre sălbăticiile pe care le făceau în acele timpuri

şi or să le răspundă cu jumătate de gură: dragostea e altceva

pierdere, obsesie, disperare şi departe idealul ca o caricatură

poate o boală a sângelui care face să-ţi crească aripi

dar totul este doar o iluzie

îţi schimbă fizionomia, pielea şi te face să vezi în întuneric

îţi corupe somnul şi iţi maltratează respiraţia

te face să crezi că eşti Dumnezeu şi-ţi pierzi direcţia în melancolie

cicatricile nu se închid şi o să uiţi de tine

şi acest lucru, dragii mei

acest lucru

este de neiertat

Appassionato

am zădărnicit capcana ignoranței

acum nu-mi mai pot limita păcatele

una gîndesc alta zic şi alta fac

uneori dacă durerea îmi dă ghes să cînt

amintiri nevindecate mă doboară

săgeata maliției mă scrutează

am totuşi puterea să găsesc în tot

oaza de vis de la hotarul lumii

poezia-excrescență pe gînd

nocivă sau binefăcătoare

intersecție de idei

compuse în armonia mea

appassionato

cum arta imită viața şi invers

visurile nu pot fi executate

de un pistol cu apă

Nocturnă

Apropie-te de fereastră, iubite,

să vezi pisicile negre

cum plimbă blestemul

așa cum purtăm noi înlăuntrul,

așa cum hoții își poartă frica

și miresele prima noapte de dragoste.

Apropie-te de lumină, iubire,

port cea mai frumoasă rochie,

tu, pe mine, la rever.

Ne plimbăm prin ploaie,

tu, cu pete de cerneală pe degete-

ai scris despre cum ne vom iubi mâine,

eu, cu urmele durerii sub tălpi.

Apropie-te, iubite,

în noaptea asta, păcatul a fost abolit!

Discurs pentru o viață 

Într-o piațetă pierdută

cineva mătura soarele 

și pierdea din vedere 

stratul de praf 

și atâtea întâmplări ofilite, 

îl curăța de pe asfalt 

cu o mătură tocită. 

Nici măcar nu făcea gesturi 

elegante sau definitive, 

totul era premeditat 

și mecanic, 

strângea mici grămăjoare 

care se consumau singure, 

știa că literar nu există 

și că nu poate fi dovedit în nici un fel 

actul în sine, 

dar se simțea un fel de semizeu 

al piațetei pierdute, 

doar ăsta era unicul motiv 

pentru care, 

la aceeași oră, 

în fiecare zi mătura, 

lăsând în urmă un cer 

de un albastru 

în care nu se mai întâmpla nimic.

Lângă București

Mureau pe rând de foame zeii,

Pe când fierbea oceanul fără pești

Și cerului albastru îi cădeau cerceii

Tocmai lângă București.

Nu erau atunci orașe mari și roșii

Și nici oameni un erau, albaștri,

Dar se răceau încet fricoșii

De din cer veniții aștri.

M-am încumetat atunci să fiu de piatră

Întâi încet, apoi din ce în ce mai tare

Și speriat că râul peste piatră latră,

M-am ridicat eroic în picioare.

Căutări

înainte ca pâlnia să-mi dirijeze domiciliul

migrez în așteptarea altui recurs

păstrez frustrările împachetate

în predici de împăcare

să-mi scot așchia

cu eleganță șerpuitoare

ca dintr-un om de paie

la crearea lumii neștiut

neesențial

frigul de la șase dimineața

muzica este lucrul care doare cel mai puțin

întorc discul pe cealaltă parte și ascult

mereu îndrăgostit de tinerețe și de întâmplare

o iluzie a rătăcit orbindu-mi ființa în noaptea în care

am văzut lumina curgând prin venele tale

aveai un zeu în privire

care îmi amintea de o istorie povestită greșit

timpul își împinge trenurile goale pe șinele lustruite

tot așa cum viața mea trece obosită

printre cuvinte

și urmele tale nu mă urmează

și gura mea e incapabilă să te cheme

în asprul frig de la șase dimineața

plin de întrebări fără răspuns

ca o ușă care își închide zgomotul la spate

Mângâiere

Liniștea Ta, Doamne,

mă mângâie

ca atunci când mama

mi-a sărutat

prima oară pleoapele.

Acum ştiu cum se plânge de bucurie

când albul deşertului

se lipeşte de mine.

Dacă-mi astup urechile,

Îţi aud liniștea.

Polară

Madridul pleacă la plimbare

Cu pas grăbit spre polul nord

Cu zâmbet alb, cu pas de sare

Și operat recent pe cord.

Zăpada umple de lumină

Priviri uitate prin ogrăzi.

Povești de zahăr fără vină

Se cern cu gesturi moi pe străzi.

N-a luat motoare nici tramvaie

Madridul le-a lăsat prin gări,

Spre nord blândețea se-nconvoaie

Sub vraja albei sărutări.

O liniște fără rugină

Adoarme sfântă la ferești,

Sub pacea fulguind lumină

O-mbraci încet să n-o trezești.

Prin fulgi de cer brodați cu lene

Întinde turnuri argintii,

Cum peste ne-ndurata vreme

Ne-nvață iar să fim copii.

Pe bărci cu pânze de hermină

Orașu-adoarme înghețat,

Iar lupul alb rânjind se-nclină

Spre cordul lui cel operat.

Madrid `și-mpacă visătorii

Cu timpul alb servit în cești,

Și sub întinderea uitării

Închide pleoape îngerești.