Articole

Poeți din spații hispanice

Recitind o cuprinzătoare culegere, Valori eterne ale poeziei hispane, în prefața traducătorului, Darie Novăceanu, am dat peste următoarea frază: „… poeții din această carte s-ar fi putut întâlni absolut toți, în una și aceeași aulă, ori sub umbra aceluiași copac, pentru a-și rosti, în una și aceeași limbă, poemele lor.” Am reținut-o pentru că ar fi cea mai potrivită exergă a cărții de care urmează să ne ocupăm: Poeți din spațiul hispanic, antologie, selecția, traducerea și prezentarea: Mihaela Vechiu și Eugen Barz, Editura Junimea, Iași, 2021. Despre cei doi traducători avem la îndemână câte o notă biobibliografică pe clapetele celor două coperte interioare. Eugen Barz e un poet cunoscut, inclusiv cititorilor noștri, dintr-o cronică de întâmpinare la un volum al său din 2019. El mai este și un prestigios activist pe tărâm ecumenic, în spațiile de limbă spaniolă. Colaboratoarea sa, Mihaela Vechiu, stabilită la Madrid în 2002, a avut în țară apariții în revistele „Argeș”, „Scriptor” și „Steaua”. Din cuvântul traducătorilor vom reține doar informațiile riguros necesare: că volumul cuprinde poeme de limbă spaniolă din Peninsula Iberică, dar și din America, iar între cei 17 poeți, unii sunt consacrați, alții începători. Scurtul portret biografic al fiecărui autor include și o trecere în revistă a realizărilor celor mai importante care poartă semnătura lor. Volumul este bilingv, dând cititorului posibilitatea să probeze calitatea traducerii. Însă cota de numai patru poeme repartizate fiecărui poet ni se pare parcimonioasă cu exagerare, pentru a putea fi și relevantă. Criteriul, discret, al ordonării poeților în cuprins este cel alfabetic.

María Cristina Casado Alcalde e o poetă din Burgos, Spania. O mare miză în construcția ei poetică o are jocul culorilor. În partea finală a unui poem intitulat Șuvițe albastre, descoperim, aproape fără cusur, o structură de haiku: „Din înălțimi, corbi roșii/ grăbesc spre țărm/ Biciuiește vântul.” (p. 15). Amușinând misterul ascuns în lucruri, poeta atinge o expresivitate plină de relief în poemul în proză: „La cinci și douăzeci și cinci dintr-o altă noapte care mă doare. Camionul atinge solul încrețit. Cutii strivite neglijent se prăbușesc. Câte o sacoșă ruptă sau neînchisă lasă urme de țepi. O vestă fluorescentă abia se vede prin ceață. Un om adus de spate întinde un braț în aer. Sacoșe și cutii de salată, zboară, brăzdând noaptea, până și burta camionului se rotește și se rotește. Mâini ce s-au făcut mănuși, mirosul de dinți foarte curați, lângă cel de varză stricată. Și pe etrier, o enormă cizmă uzată”. (La cinci și douăzeci și cinci, p. 17). Formația juridică a Barbarei Butraguenio transpare din toate textele ei, lungi, mai apăsat la nivelul lexical: vinovăție, minciună, vină, virtute, dreptate etc. Chiar tematica poemelor încorporează și sublimează valori ale justiției: „De câtva timp încoace/ vizitezi frecvent minciuna/ și întunecata ei catedrală” (Deschide gura și privește în interior, p. 25), sau: „Vina este o formă de lăcomie/ și un mod istovitor de a tezauriza virtutea.// Nu mai știu care e masca și care e chipul.” (ibid., p. 29). Argentinian, conaționalul lui Borges, Marcelo Diaz este autorul unor poeme extrem de concentrate, din care aproape fiecare vers degajă accente ironic-sceptice. În Urare la apus de soare, omul este protagonistul unui spectacol cosmic, la care ia parte o singură dată, căci timpul este limitat și individual: „Fie să ajungi în agora și să ai surâs de magnolie./ Să apropii mâna ta și să atingi apa,/ lumina întinsă/ momentul infinit și unic/ al creșterii tale.” (p. 45).

În cazul lui Carlos D’Ors ne ajută și nota biobibliografică prin câteva informații colaterale: aflăm că poetul e și artist vizual, ilustrator și critic de artă. De aceea, în Trista carantină, putem înțelege că descrierea unui monument de un firesc și de o banalitate dezarmante se face cu sentimentul că sapă în piatră cronica unui mare eveniment: „O nesfârșită tristețe se plimbă/ printre mobilele casei mele,/ în rugăciunea pierdută a unei bătrâne/ ce se aude de după perdelele/ casei din față,/ în tusea uscată și neîntreruptă/ a vecinului de deasupra,/ în lacrimile uitate,/ în chiuveta din baie,/ în imaginea chipului meu orfan,/ în ecranul televizorului/ permanent închis,/ în tăcerea ce rupe odată/ cu scârțâitul trist al mobilelor./ Liniștea s-a făcut stăpâna/ timpului meu și a trupului meu,/ dincolo de fereastră se ascunde/ o lume descurajată și moartea.” (pp. 61-63). Unul dintre cei mai vârstnici autori din carte, Miguel D’Ors, născut în 1946, este și „unul dintre reperele noii poezii spaniole, influențând numeroși autori tineri.” (p. 65). Principalele teme, la el, sunt timpul și destinul uman, guvernate de hazard. În Ciudata afacere, ambele teme au ca suport imagistic același simbol recurent: calendarul: „Ciudată afacere viața asta: eu care puteam/ să mă nasc în 1529/ sau în Pittsburg sau arhiduce, eu care puteam/ fi Chesterton sau preot budist, să mă fi născut/ galician și d’Ors și toate laolaltă./ Ciudată afacere/ că în multitudinea secolelor,/ în care există China nenumărată/ și Bosnia și cruciadele și incașii,/ tocmai pe mine fu să mă nimerească/ nenorocirea de-a fi eu.” (p. 73). Elena Soto García, în antologie, e prezentă cu poezie, predilect, erotică. Tehnica e a lirismului scenic, inventând un interlocutor în fața căruia solilocviul eului liric (feminin) e sublimat de eros: „Am adunat praful pașilor tăi/ și l-am pus într-un coș de răchită/ pe apă,/ l-am împrăștiat în vânt,/ l-am aruncat în foc,/ pentru ca pașii mei și pașii tăi/ să se întâlnească după ploaie,/ să bați la ușa mea/ și să cauți focul casei mele/ când vântul aspru al nordului/ îți lovește fața.” (Metrica încântării, predicției, a vrăjii, p. 85). La Hasier Larretxea, un metatext cu titlul A scrie arată o înțelegere plastică a naturii, precum și sugestii de factură romantică și intimistă.

Scriind un poem cu titlul Obstacole, Roberto García de Mesa nu face decât să ilustreze cum sfera eticului se intersectează cu sfera esteticului, după regulile unei spontaneități cenzurate. Lărgind plaja poeziei sociale, un alt text, Erou pare a desemna însuși arhetipul uman, condamnat la o condiție tragică: „Când viața te lovește fără limite și crezi/ că rezistând ai învins-o,/ deja a murit ceva în tine.” (p. 109). Apără poezia de Rafa Mora este manifestul unui poet care din capul locului, respinge aventurierii gata oricând să antreneze lirismul pe direcții înfundate: „Apără poezia/ … / de extremismul rânced/ … / de atitudinea intelectualistă,/ de premiul anticipat/ … / de mesianismul cu panglici/ … / de farisei egolatri/ … / Apăr-o de tranșeele lecturii,/ întoarce-o la originea sa, spre pământ,/ spre emoție, spre reduta intimă.” (pp. 115-117). Poezia cu aparență denotativă a lui Enrique Nogueras nu e o simplă descriere, capătă un nimb transcendent, de parcă ar fi intrat într-o icoană: „Cum să nu-mi amintesc de tine în Istanbul,/ Aici, unde niciodată n-ai fost, dar aerul/ reverberează în cupole ca și cum le-ai privi tu? (Cornul de aur, p. 129). Discreția e atributul cel mai bine reliefat al poeziei scrise de Alicia Párraga. Pe fundalul acestei stări, în Frumusețea în degradarea pigmenților, ea poate urmări, pe varii paliere ale existenței, de la spectacolul străzii, la amorul intim, adâncirea ființei în moarte. Joaquín Juan Penalva e un poet, prin definiție, livresc. În Tristețea înțelepților, departe de a locui un paradis, cărțile sunt neliniștitoare, abominale chiar, precum oglinzile lui Borges. În mintea de cititor a poetului se naște o complicitate, în cadrul căreia, înțelepciunea și melancolia fac cea mai bună casă.

Pasiunea erotică din poezia Adei Salas e pusă în surdină de amintirea morții. Conjugate, aceste două teme atrag în siajul lor și alte motive lirice, precum visul sau absența, proiectând totul în texte lirice cu multiple deschideri interpretative. O poezie mai pronunțat experimentală găsim la Javier Salvago. Ambiguitatea discursului din Azi ca și ieri ni se pare binevenită, câtă vreme confruntarea cu moartea a unui eu poetic, adoptând formă gramaticală de plural, e numai aluzivă. Iar ironia, aici, ține locul unei perne eufemistice: „Când într-o după amiază/ cerem chelnerului ca de obicei:/ o ceașcă de ceai, pentru că alcoolul/ ne-a arătat dinții./ Când ne întoarcem la amintiri/ ca să fugim de prezent –/ fiindcă de asemenea viața/ ne-a arătat dinții …/ Prudent ar fi să nu ne ridicăm/ din pat, să stăm bine înveliți/ și să zicem morții când vine:/ ai ajuns cu câțiva ani mai târziu.” (p. 173). Un univers poetic inconfundabil se naște în cele câteva ipostaze de viață propuse de Pablo Segui: o pisică pe acoperiș, un bătrân care doarme cu capul în piept, lătratul unui câine prin gard, cineva căutând mâncare printre gunoaie. Și, peste toate acestea, silueta poetului, care singur știe că doar scrisul e scăparea. Și mai știe un lucru: că timpul investit pragmatic și cel dăruit meditației și creației au valori ce nu se pot compara: „Pierderea timpului/ face bine poemului/ dar mai mult propriei tale vieți,/ care fuge și fuge.// «Timpul înseamnă bani», zic/ cei ce nu mai cred în nimic./ Timpul este lumina ascunsă,/ care nu se uită.// Un bărbat s-a întors/ întru sine. Nisipuri/ plimbă fără odihnă./ Și când vorbea, strălucea.” (Ce merită mai mult, p. 189).

Ideea supraviețuirii prin artă este și tema unui Epitaf scris de Jenaro Talens. Nobilă în sine, cu îndepărtate rădăcini umaniste, tema este prezentă direct sau indirect, la aproape toți poeții, de-a lungul veacurilor, ca și la cei ai antologiei de față. Însă greu de atins rămân acuratețea formală, simplitatea intimistă și generozitatea umană ale lui Jenaro Talens: „Am fost un bătrân menestrel și spuneam istorii./ Numele meu nu contează./ Las doar statornica mea îndeletnicire/ pentru că ea îmi dicta versurile,/ nu viața scurtă pe care am trăit-o,/ nici durerea, nici puțina ei importanță./ Ea a murit cu mine, și chiar aici zace,/ nudă ca mine, sub această piatră.” (p. 201). Antologia se încheie cu opera unui poet fascinant: Jesús Urceloy. Fără a i se simți exaltarea, fără a veni spre natură cu o neobișnuită bucurie a simțurilor, poezia sa are firescul vieții și logica intrinsecă a artei literare: „Îmi amintesc unele lucruri. Acolo dansează/ în ceață niște copii, o motocicletă/ întrerupe un monolog, un bătrân/ urcat într-un arbore țipă. Un tată trist/ o femeie care moare domol./ Și nebuna satului ne privea/ din altă lume, poate din altă viață/ trecută prin ochii ei. Mă plimb/ împreună cu singurătatea mea pe plajă,/ în timp ce orbul/ interpretează seara din acordeon./ Pentru că este viața și trece și nimic/ după aceea nu ni se va întâmpla la fel: posibil/ ceva normal sau rezonabil.” (Amarcord, p. 207). Prin antologia întocmită de Eugen Barz și Mihaela Vechiu, avem încă o dată acces la unul dintre cele mai fertile spații poetice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.