Poemele de dincolo de poem

alte absențe creșteau printre încremenitele clipe.

urme de treceri tîrzii prin aerul bolnav, printre vocile risipite.

mici cutremure la întîlnirea fantomatică a zilei cu noaptea.

o mînă desena alte aripi subpămîntene crescute pe trupuri,

ca niște cicatrici ale uitării, ca niște tăceri rostite în pustiu.

noi treceam dintr-o absență în alta ca prin tunelul de scrum,

acolo unde nimeni nu mai așteaptă pe nimeni.

lăsam apele și uscatul în urmă, tot ceea ce nu a fost povestit.

ne opream în bătaia amurgului, în orbitele goale ale clipelor,

ca niște absențe împotmolite la răscrucea dintre două priviri.

o pasăre tîrzie mai zboară prin vene.

prin tărîmul acesta cu singurătățile rătăcite pe chipuri,

cu aripi care cerșesc alte zboruri crepusculare,

printre ruinele altor plutiri afundate în adînc.

cu ploi care trec ca niște herghelii ale înserării.

din vise răsăreau alte realități străbătute cu pași de profeți.

alte atingeri care orbecăiau după bătăile inimilor veștejite.

după acele adieri care alungă norii în alte suspine,

în alte aluviuni subcutanate, oprite la primul fiord.

în care o pasăre tîrzie tot sapă un cuib într-un piept desfrunzit.

zările se prăbușeau în rănile altor apusuri.

peste creste treceau fîlfîiri abia întrezărite, unduiri sîngerii.

urme adînci înaintau în văzduhul cavernos,

acopereau șoaptele ieșite dintre avalanșele altor întinderi.

toate se prăbușeau în orbita acelor zări clandestine.

cu treceri care nu s-au retras în subteranele așteptărilor,

în revărsările rămase în alte întrezăriri abia percepute.

cu vuietul ce umple eșafodul dimineților nedeclarate,

revărsate peste obositele noastre arătări.

cu acei pași neștiuți care se întorc în rănile altor apusuri.

alte vietăți răsar din şoaptele înnegurărilor.

printre amănunte vedeam adumbririle cum alunecă în gol.

ascultam un sunet de corn răguşit ce venea dinspre apus.

de peste tot se aștern alte foșnete de pleoape veștejite.

între patru pereți așteptam o liniște de văpaie și scrum.

uși de ceață se închid în urma noastră, ca o adiere de frunze.

voci care ne tot cheamă să rătăcim printre ierburi și ploi.

acolo unde vom ajunge vîslind printre luminile stinse.

printre acele şoapte care se adîncesc în ultimele înnegurări.

drumuri care tot rătăcesc într-un trup străveziu.

cu lungi popasuri în locuri și timpuri nerăsfoite de nimeni.

am fi putut spune din nou să fie lumină, să fie întuneric pînă la os.

pe toate le-am fi putut spune invocînd blîndele nemărginiri,

tot vacarmul acela adîncit în nesomnul de veci.

acele realități care cădeau la întîmplare peste pînza freatică a lucrurilor.

băteam în zid ca într-o inimă uitată demult pe celălalt țărm.

așteptam alte semne încrustate pe turlele de la răscruci.

așteptam alte așteptări în care nu sosesc decît alte trupuri străvezii.

cum treceau toamnele în galop de lăcuste.

la căpătîiul serii orele se strecurau pe furiș printre zăbrele.

clopotele băteau în alte imperii ale fricii, în alte ținuturi abia întrezărite.

umbre de scoici vineții creșteau peste ridurile amiezii.

noi tot mai orbecăiam prin paginile unor case pustii.

peste toate se lasă o liniște cu aripile împăienjenite.

prin sîngele nostru treceau în stol păsările tîrzii ale nopții.

alaiuri de neguri care ni se lipeau ca niște fluturi de tîmplă.

peste toate treceau toamnele în galop de lăcuste.

mîini nevăzute ademeneau valurile serii mai înspre mal.

tălpile ni s-au tocit de la mersul pe ape, și cuvintele nu ne mai urmau.

ca o rugină, resturile dimineților ne acopereau trupurile deșirate.

totul zăcea în nespusul cuvintelor rătăcite pe drum.

pe frunți purtam diademele nopții, în urma noastră eram tot noi,

ca niște exerciții de probă a trecerii prin deșert.

în pielea nopții am intrat ca într-un ținut al destrămării.

chiar și moartea o plimbam agale în colivia din piept.

apoi au venit alte mîini nevăzute cu valurile lor de întuneric.