Poeme de Viorel Tăutan

Pagină de jurnal

9 mai 2018…

O noapte lungă în care m-am trezit din oră în oră,

încât nu mai știu ce am visat,

cu toate că,

sunt sigur,

au fost la fel de multe vise câte treziri…

Din zori mă străduiesc să readorm,

simt oboseala, însă nu reușesc decât să macin gânduri.

Concluzia?

Am fost treaz toată noaptea,

căreia majoritatea semenilor mei,

în naivitatea lor,

îi zic viață…

Pentru a mă face înțeles

(nu întrebați de ce, fiindcă nu știu răspunde!),

o să-i spun și eu astfel…

Am fost treaz toată viața, dar nu mi-a convenit

s-o accept vocal decât atunci când mi se cerea

imperios: fii mereu așa…

atunci mă prefăceam că dorm.

A fost și rămâne postura mea în fața tuturor,

amici și inamici.

Revoltele intempestive și, în fond, banale,

au avut calitatea să-i îndepărteze pe așa-zișii prieteni,

nu le eram folositor treaz,

uneori acuzat de maliție sau demonism…

De fapt, prietenia, the friendship,

l’amicié, amicizia, amistad, amiciția

(pentru oficiere din perspectiva latinității)

este utopia cea mai aparent-agreabilă.

Singurul prieten (amic) al omului –

Cuvântul care Este…

Între oameni nu există relații dezinteresate

care să fie agreate, acceptate formal drept

delimitări definitorii ale amiciției…

999 dintr-o mie suntem egoiști, alterați „accidental”,

sau programat,

de manifestări altruiste.

Cei cuprinși în procentul de 1/1000 pot fi

apreciați, aproximând,

fie „proști de buni”,

fie demonici…

Adesea, cándida sinceritate generează

stări conflictuale neverosimile și,

prin urmare,

este inutilă!

Întotdeauna

când ar trebui să încep un poem dedicat ție,

Diana-Raluca, zâmbesc amintindu-mi

ființe care sprijină cupola planetei

unde trăiesc permanent legendele

olimpienilor celebri.

Tu aduni voioasă anotimpurile

în jurul mesei de joc,

fiecare cu hobby-ul său,

ajuți primăvara să poarte ghioceii,

iar vara, ciocârlia îți dăruiește aripi,

să scuturi pădurea de frunzele-i agonice,

astâmperi, toamna, setea drumeților

așternându-le pe buze brumă

prelinsă pe bob de otonel,

apoi despici iarna în mărunți butuci

ridați pentru odihna coarnelor de cerb

și dezbraci furtuna potolită sub tălpi.

Aceasta poate fi lumea ta în imagini vii,

lăsată moștenire prințului Oliver,

fiul fericitului Ștefan,

și îți doresc s-o ții stăpânită,

spre a întregi legenda,

în spatele curcubeului multi-tonal,

dar statornic!

Urare precum îmi e voia

stă frecvent la taclale cu necuprinsul

stăpân al luminii, „nu poți altfel, decât pe brațele

sale”, îmi spune, și glasul ei destăinuie profanilor

miraje, în patruzeci și două de secvențe-curcubeu,

„ceea ce faceți toți purtătorii de spirit celest

în aceeași clipă cronofagă, vă spun fără opreliști,

treceți așteptând și așteptați trecând”!

„Așteptarea aspirație este, speranță, iluzie

a trecerii înțelenite, imobile, mumificate –

alegeți!”, îi răspund. „Doar ție, fiică a șanselor

tangibile, ți-am dat puteri să destrami nerozia urii

și compasiunea disprețului, așadar fi-vei ani

mulți primită, dinspre semeni, precum toți

înțelepții, cu ghirlande de spini înfloriți,

pentru că numele tău e purtător de mânie,

iar prenumele – de curaj, glorie și frumusețe!”

Dar eu, naratorul, știu bine că adevăr grăiește,

iar darurile primite le va purta până dincolo

de orizontul centenarului, precum îmi e voia!

Etimologică

îmi şopteşte iubita

aşteptând să înţeleagă formula misterioasă

a feromonilor – iubirea de la prima vedere,

și de câte ori se aplică într-o viață de opt

decenii, aproximativ:

„când Dumnezeu s-a hotărât să mă trimită

în lume, le-a poruncit ursitoarelor

să-mi promită că voi fi Femeie:

‹încă de la primul răsărit,

va fi cântec,

şi dor,

şi dragoste,

şi jale!›

iar îngerul pe care mi l-a dăruit

de cum începusem jocul de-a oamenii

prin spațiul placentar, fredona-n surdină:

‹Te vei numi cântec de dor!›

câtă jale şi dragoste, sau toate la un loc!

Nu ştiu de când, oamenii din aceste locuri

le-au botezat Doine,

îți spun ție care te învrednicești

să-mi destăinui canonul amorului,

așa cum l-au închipuit idealiștii galactici!”