Poeme de Viorel Tăutan

Estimated read time 5 min read

Poeme – scenarii

Cântecul meu

Să cânt îmi vine, oameni buni

uneori

pun la uscat note majore pe sfori de portativ

întinse între apus și răsărit,

taman unde câmpia respiră prin flori,

cum pomii – prin muguri zglobii,

în rest, sunt invitat întotdeauna de onoare

la festinuri iscate de faste sărbători aniversare,

păreau a spune domnii Diez și Bemol,

când tot ce sună fals îi doare,

doar în surdină-mi permit

să fredonez imnul sau oda, spre a fi dedicate

așa cum se cuvine-ntr-ale muzelor cetăți,

că pot schimba prefixul,

încât voi spune tuturor

despre noua etate,

felicitări să aduni și daruri,

precum și de la Domnul multe haruri.

Sunt vesel, voi cânta-n game majore,

să țină cântul meu mai multe ore

de-a lungul anilor ce vin,

festin după festin

   festin după festin…

&&&

Albul-uitare

 (apocalipsă şi geneză)

Deodată

 simți-vom tunet adânc,

mireasmă de peşte întors către nori,

şi păsări zbătând ţipăt de spaimă spre-abisuri,

apoi, fulgere poticnite-n spirale acvatice,

privirile căuta-vor brațe rătăcite-n speranţă de horă,

mâinile – raze plângând crispat

ascunsa geneză.

O, mama nu îşi uitase pruncii la joacă,

nici braţele truda şi-odihna,

ci mânioasă negura îi înghiţise!

La urmă,

întreitul sărut al genunii

se stinge închis într-un murmur năuc:

„Veni-va şi EL şi EA,

şi totul va reîncepe cu

albul-uitare!”

&&&                           

Clipa iubirii

De la primele semne ale nevoii

de împreunare, ai dorit să descoperi

liantul menit să fidelizeze,

coastă

abia desprinsă din pieptul

primului alcătuit om biblic – fecioara

neprihănită de virusul cunoașterii.

Nu credeam să întâlnesc vreodată

pereți unde caii verzi

mor potcoviți cu iluzii,

până când un oarecare,

pârâind grotesc în microfon,

mi-a sugerat acceptarea infidelității,

asimilând-o unei virtuți instinctuale,

cum ar fi nevoia de împreunare,

dependența de orgasm –

expresie a gloriei efemere,

precum clipa când,

supus credinței în iubire

pentru emisfera desprinsă

din întregul androgin,

constați că dorește independență,

libertatea individuală de a căuta

mereu, cică, alternative,

flirturi pe fond cultural,

oportune emancipării.

Doamne, câtă naivitate! 

va cânta aria furiei,

va râde,

va plânge

servindu-ți o lecție de moralitate.

Doream să cred în iubirea statornică

dintre două jumătăți nestatornice,

să uit că așa ceva nu mai există

de când prima femeie l-a păcălit pe întâiul

cu șarpele (acum prieten FB al familiei)

și astfel aflat-am, clipa iubirii integre există,

dar așa cum știți e numai o clipă!

O  c l i p ă!

&&&

Urare

precum îmi e voia

Raluca-Diana stă frecvent la taclale

cu necuprinsul Stăpân al luminii,

„nu poți altfel, decât pe brațele sale”,

îmi spune, și

glasul ei destăinuie profanilor miraje,

în patruzeci și două de secvențe-curcubeu,

„ceea ce faceți toți purtătorii de spirit celest

în aceeași clipă cronofagă,

vă spun fără opreliști,

treceți așteptând și așteptați trecând”!

„Așteptarea aspirație este, speranță,

Iluzie a trecerii înțelenite, imobile, mumificate –

alegeți!”

 îi răspund. „Doar ție,

fiică a șanselor tangibile,

ți-am dat puteri să destrami nerozia urii

și compasiunea disprețului,

așadar fi-vei ani mulți primită,

dinspre semeni,

precum toți înțelepții,

cu ghirlande de spini înfloriți,

pentru că numele tău e purtător de mânie,

iar prenumele – de curaj,

glorie și frumusețe!”

Dar eu, naratorul,

știu bine că adevăr grăiește,

iar darurile primite le va purta până dincolo

de orizontul centenarului,

precum îmi e voia!

&&&

Doinei mele

Încă din zori se-anunță o zi-nsorită, mare,

semn că se pregătește-n inimi sărbătoare,

Câmpiile de aur ne-ntâmpină, celeste,

cu degete de rouă bat nimfele-n ferestre,

purtând pe cap cununi din mirt și flori de tei,

din păpuriș ies fauni, dansează printre-ahei,

și-o tânără naiadă cântă din lira-i de-os

cum o-nvățară meșteri din insula Patmos,

ținut în care s-a născut tristețea-dor

și-apoi speranța-n inimile tuturor.

Iar lunci, poieni se pregătesc anume

Să-ntâmpine cântarea care-a venit în lume

Iscată de un Dor cu inimă curată,

așa cum doar în basme ades ni se arată.

Purtând tristețea-n sine, revolta și iubirea,

etern sfințindu-și locul, Doina e însăși firea,

În sufletu-mi pătruns-a – un Dar dumnezeiesc,

Semn că sunt liber; Doamne, de-atunci să o iubesc,

Sunt prins în hora vieții cu Doina mea de mână

și jur eternității că-așa vreau să rămână!

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours