Poeme de Viorel Gh. Tăutan

Poemul certitudinilor incerte

Iată ce vă pot spune, prieteni și ne-prieteni ai mei,

în vremea ultimelor (și irepresibile) hiene cronofage

cocoțate pe baricada acestei după-amiezi de iarnă primă-

văratecă, supranumite 31DecembrieDouămiiDouăzecișiDoi,

doar în cronicile celulelor mele cerebrale, ocupate exhaustiv

cu organizarea unui bal în cinstea celebrului Covid19, după

armistițiul predictibil cu vicleanul Vaccin în trei volume,

apocaliptic în felul său, în epicentrul micului meu cosmos,

mai vast, știți bine, decât incomensurabilul univers din jurul

planetei Terra – patria noastră, laboratorul neuitatelor unice

experimente genetice, executate de El, Cel Care Este,

(folosind vreun incipit nominal, tastatura nu-mi permite

decât majuscule; cum altfel să-mi revendic educația de facto

creștină în deplinul său conținut ori înțeles deplin?)

Pe Străbunii noștri mușcatu-i-au viermii ereziei, ademeniți,

cum vă zic, pe furiș către tărâmul mirific unde prind veșnicie

izvoarele celor patru fluvii peregrine, dacă smeriți veți fi citit

în sfinte scripturi; din tainica țară Nod, Cain pereche-și găsi

spre a începe o nouă istorie împestrițată cu numeroase neamuri

azi anonime, pornite-n concentric urcuș către străine tărâmuri,

cum multora însăși Edenul le fusese până atunci interzis,

doar în Atelier-Grădina experimentelor de început n-au

cutezat să încerce intrarea, aflaseră din toate canalele de știri

povestea părinților săi, în egală măsură naivi și curajoși, ce trist!

Istoria acelui edenic popor începuse cu adulter și fratricid,

erori pre-apocaliptice de lungă istorie și prestanță profană,

sculptate în litere încă din timpul întâiului șarpe. Precum

un ghem uriaș cât planeta albastră din constelația geamănă,

văd astăzi adunate în palmele Mamei Terra testamentele

artiștilor răsfățați de muze, la un loc – anonimi ori celebri,

orgolioși ori cinici, blajini ori violenți, prea des ademeniți

ai eternizării prin întoarcere în materia primordială, ghemul

scripturilor, al sunetelor melodice, al culorilor de paletă, cine

va reuși vrednic fiind să-l desfacă? Cine va croșeta o scară?

***

Între ieri și mâine semne zodiacale oscilează

lustruind ringul de dans și speră o victorie

necunoscută la venirea fastă a noului stăpân

îndelung așteptat.

Scatii și privighetori își acordează

vechile instrumente printre frunze de oliv,

doar proprietara oceanului placentar știe

cât de mult îi place năierului

culoarea libertății,

iar cei care așteaptă, învață aritmetica pe degete,

ținând pumnii strânși în seifurile hanoracelor.

Dacă te-ai hotărât să treci la vârsta maternă,

strigă continuu prezent!

***

1943

Atunci nu știam cine pe cine ucide

și de ce mugurii se ivesc urlând

dureros de sub scoarța zăludă,

nu știam cine pe cine scoboară

și de ce bulgări albi frâng aripile

singurului mesager dintre lumi,

nu puteam să prevăd despărțirea

cu cele o mie și una de măști

dintre a fost și este, ideal și real, 

vor fi plâns ursitoarele în plină zi

profețind bubuitul galactic unic,

explozia incestuosului final,

când Totul s-ar pierde tumultuos

într-o partidă de-amor cu el însuși.

                    ***

Îi scriam prietenului meu de o viață și pentru o viață

astfel: „Copilăria noastră a rămas atârnată în crengile

bătrânului tei din curtea casei boierești” – realitate

nostalgică și incompletă în eternitatea noastră efemeră

Copilăria mea a rămas, îmi șoptește inima, pe ramurile

mărului ionathan din ograda bunicilor, unde sporovăiam

cu lacrimile scăpate de vreun nor singuratic prin arșița

vacanțelor mari, în timp ce merele verzi chicoteau amuzate.

Acum știu, acolo se afla Grădina legendară, Paradisul

terestru, așa cum o cunoșteam din străvechi povești,

Scripturile pe care mi le citea seara dragul meu tată,

cel mai ades înainte de culcare. Zile sfințite de glasuri

îngerești, melodioase: „ai grijă, dragu’ mamii,

să nu aluneci și să cazi”, degetele-i miroseau a busuioc,

„lasă-l, Floare, că așa se-nvață rostul zborului, ori prețul

ierbii, împrăștia râzând miros de tutun, tata-tin cel chipeș,

în timp ce-și lăsa protectiv mâna pe umerii prea-blândei

mamă-tina (bunicul și bunica), împovărați de griji

felurite, ale dumnealor și pentru noi, cele șase nepoate

și cei șase nepoți, pruncii urmașilor direcți, care, acum,

trăiesc Odihnă veșnică în pământul Ardealului iubit!

apoi m-am trezit brusc în adolescență!