În cerc deschis
Confesiune
Doinei mele atemporale
Zeci de primăveri însorite mi-a dăruit
Acel care știe totul despre numeroasele căi
supuse tainicului adn, tot atâtea sărbători
de când sufletul meu nu vrea să îmbătrânească,
s-a oprit la vârsta cireșilor în floare și cântă
neostenit imnuri incendiare ale iubirii…
Era a 16-azi de Mai, când ai primit poruncă
să pornești în căutarea emisferei pereche,
atunci când îngerii îmbrăcați în straie fără
seamăn au declanșat sarabanda, țăndări
făcură albastrul ring al cerului, ritual sacru
cuvenit doar celor aleși să iubească etern.
Iar eu străpuns de-acele cioburi celeste,
pornisem să caut câmpia cu lanuri înroșite
de maci, unde aș împăca poteci cu drumuri
într-o răscruce, simțind că voi fi așteptat de
naiada cântându-și numele, să-l poarte mereu
pe calea înspre sanctuarul din inima mea:
Doina unicei eterne iubiri!
***
Epistolă cu întrebări
Fiicei noastre, Alina-Sorana
Ne găsim ades în mijlocul unei cumpene, când
nu ne convine să recunoaștem adevărul evident,
decât de la distanță acceptabilă,
așadar protectivă:
Apele unesc sau despart suprafețe și suflete?
Cum ar fi bunăoară Hudson cu estuarul său
stăpânind miezul nopții tocmai când
Soarele își răcorește obrajii în apa Someșului
trecând pe lângă Piscuiul Ronei,
tulbure, ori translucidă, rar cristalină, cum
zâmbetul din ochii de copil simțindu-se
protejat de mâinile părintelui său.
Între ele – suprafața acvatică
și spațiul aerian unesc, ori despart?
Răspund credibil cele două brațe ale cumpenei,
atunci când alternează bucuria cu tristețea?
Nu doar la sărbători, fii bucuroasă, știind cât de
menită ești dorinței de împlinire,
și adulată oricând, așa cum simți când
zâmbetul îl vezi pe chipuri
privindu-te, așteptând să-ți audă glasul,
pentru că ai învățat să fii generos amfitrion
gândului prietenos și dreptei judecăți.
***
Vocea lăuntrică
Fiului nostru,Ioan
Cred că ar trebui
să prinzi răsăritul de două ori
în aceeași dimineață, pentru a-i crede
pe scribii anonimi ai cărților de lut,
asta înseamnă să-ți instalezi aripi transparente
și să te legeni liber între apogee,
doar tu ai putea-o face,
fiul unor părinți egoiști și imaturi,
cum ai trăit încercând să înțelegi
ceea ce nu poate fi înțeles,
iar lacrimile tale de-abia acum lasă urme în
deșertul din sufletele lor.
Așa mi-a spus
doar o singură dată vocea lăuntrică,
apoi s-a desprins
pentru calculul unui azimut favorabil
în emisfera sud-estică a sufletului tău,
dragul nostru!
***
Dragul meu nepot, Ștefan
M-a întrebat un tânăr prieten dacă sunt fericit,
iar eu i-am răspuns tot cu o-ntrebare,
ce înțelege el prin fericire, oare?
sau dacă despre acest subiect, vreodată, a citit.
Privindu-mă apoi, el m-a surprins zâmbind,
cu tonul vocii grav s-a-ncumetat a zice
că n-a găsit răspunsul considerat propice,
nici chiar la vechii filosofi dintre Carpați și Pind.
Vine un timp, o vârstă, când mulți se îndoiesc
dacă au fost, mai sunt sau fi-vor fericiți,
cuprinși de optimism, speranțelor năimiți
și fatumului servi, sunt siguri că așa e omenesc.
Dar eu cuprins de dor, neprețuitul meu nepot,
motivul fericirii sper să-l găsești ades
în dragii tăi, care menirea și-au înțeles,
pentru îndeplinirea visului sacrificat-au tot.
„Rețeta” fericirii, când vei dori credinței să juri,
o vei afla, dragul nostru, în Sfintele Scripturi!
***
Pentru că suntem Dor
Doinei mele
Poemul meu se-ndreaptă statornic înspre tine,
îmbrac iar zâmbetu-n veșmintele-i de gală,
cuprins, cum îi e felul, de-o nobilă sfială,
și speră, Doamne-al meu!, că gestu-mi se cuvine.
E rostul fericirii să-și samene candoarea
onestității-n spirit, de la Geneză-ncoace,
de când pe Terra lutul în Operă preface
Marele Zeu-Treime, ochiul Său umple zarea.
Creațiilor Sale, din carne și ivoriu,
le-a dăruit suflare, iar zestrea sfântă-n haruri
să-și împlinească drumul spre-nalte idealuri,
atât cât le sunt date, cu titlu provizoriu.
Tu știi unde mă poartă întortocheata-mi cale,
când rătăcite silfe cearcă să stăpânească
ale muzelor daruri, speranța mi-e firească,
și-aștept doar împlinirea promisiunii tale.
Ci voi ruga Lumina să-mi vie-n ajutor,
Pentru că suntem Sfera, pentru că suntem Dor!
***
Epilog optimist
Deodată Toamna este aici rănită
de vânători și de Soare la marginea
nopții de august, umilindu-se cenușiul
ia în stăpânire necuprinsele trene
ale Haosului, pe cărări, în cer
copacii își leapădă veșmintele de gală
și mărșăluiesc spre Apus cântând:
„Doamne, cât e de frumoasă Viața!”
Parodie de Lucian Perța
Viorel Gh. Tăutan
Epilog întârziat
(după Epilog Optimist)
Încet, încet, Toamna s-a strecurat
pe la marginea Soarelui și m-a-nvins, fără asediu,
lăsându-mă umilit și cu poemul neterminat,
muza fiindu-mi încă în concediu.
Impresia mea de călător* spre Haos este
că speranța renașterii altor nopți de vară se lasă
de-acum așteptată și voi putea să spun abia peste
un an: „Doamne, cât e Viața vara de frumoasă”!
*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
