Poeme de Vasile Hatos

E liniște

E liniște…
Sufletul vibrează
La ivirea emoțiilor,
Iar gândul
Coboară în adâncimi.
Ce libertate… ce fericire…
Desprins de condiția umană
Am intrat în sfera beatitudinii
Unde eliberarea
S-a instalat în intelect.
Sunt liber,
Pasiuni nu mă inundă,
Starea de grație
Îmi dă fiori.
Libertatea este absolută.
Credința am pierdut-o
Deoarece mântuirea
Este încetarea
Tuturor dorințelor.
Ce fericit sunt!
Sunt clipe când
Aș vrea să zbor
Spre înălțimi,
Apoi să cobor
Stând singur în Natură.
Acolo pot să conversez
Cu sufletul meu.
Sunt eu
Uitat într-un timp
Al eternității
Unde adevărul
Mi-a deschis ochii
Văzând viitorul.
Și ce viitor?
Unul al furtunilor,
Al războaielor,
Al dorințelor
Și al oamenilor
Care nu mai
Respectă Adevărul.
Încet, încet, omenirea
Se autodistruge,
Unde un Cain și Abel
Se bat pentru supremație.
Este timpul
Vremurilor apuse.
Oamenii mor în ei înșiși
Căutând oaza speranței
Că omenirea
Va trăi în pace și liniște.
Dar adevărul umblă
Pe căi întortocheate,
Iar noi, oamenii,
Trebuie să-l descoperim
Prin sinceritate.

Toamna

Mă uit cum frunzele cad din stejari.
Le simt, par a fi din mine,
Mă contopesc în anotimp
Ascultând frumosul în sine.
Cântecul păsărilor și al toamnei
Mă fac să tresar
Ascultând glasul ființei,
Un murmur se aude dintr-un stejar,
Mă uit și-l simt că vrea să vorbească cu mine.
Parcă vrea să-mi spună ceva
Că totul este bine.
Ce frumos este să asculți glasul naturii
Vuind peste păduri,
Sunetul acesta straniu
Ce vine din simțiri.
Coloritul viu al frunzelor
Ce cad peste sufletul meu
Mă contopesc cu natura,
Sunt una cu Dumnezeu.
Parcă plutesc în alt Univers
Unde se adună cuvinte ciudate
Creând frumosul din om
Ce-n inimă îi bate.
Căci pulsul inimii
Este și pulsul naturii
Ce-l dă fericirea
Când ascult tăcut
Glasul ființei
Ce vine din trecut.
Iar toamna răbufnește
În sufletul meu
Cu vântul ce adie stejarii.
Îi aud cum plâng…
Când cad frunze din ei,
Se apropie încet iarna
Visându-se zei!