Poeme de Vasile Dan Marchiș, Alexandru Cazacu, Nicolae Nistor, Codruța Vancea, Mădălina Virginia Antonescu, Teodor Sărăcuț-Comănescu, Anda Comșa-Chiș, Radu Chiorean și Alina Caraghin, însoțite de o parodie semnată de Lucian Perța

Estimated read time 7 min read

Vasile Dan Marchiș

Perfecta mirare

În această lume

ce sunt mai răspândite ca mirările?

Doar mirarea este unică

și nu poate fi asemuită cu ceva…

Numai atunci mirarea este perfectă

în contextul ei

când mirându-te de ceva,

trebuie să stai perfect nemișcat,

să nu schimbi poziția

nici măcar privirea,

sau să miști pupila în stânga sau în dreapta

să se creadă astfel că mișcând ceva

din ce te reprezintă,

faci semne la cineva

și că doar simulezi mirarea…

În această lume,

ce sunt mai răspândite ca mirările,

când știu că exist fiindcă Dumnezeu

îmi apreciază mirarea pe care

în nemișcarea mea o execut,

nu cu ochii,

ci cu gândurile…?

Alexandru Cazacu

Martorii

Suntem martorii ce adulmecă

starea de asediu a serii

și culorile ei scoase dintr-o mare de neliniști

când despărțirea este o soră mai mică a neantului

iar răbdarea se rostogolește de-a lungul străzilor

la sfârșitul de sezon al urărilor de bine

prin cartierul construit în anii optzeci ai secolului trecut

ce stă prins în ghearele pisicii de Cheshire

Doar minunile fac eforturi să ne ajungă

în acest lung început de singurătate

unde ore par țigle de sticlă

peste care se aruncă

vrăbii cu aripile plumbuite

de o osteneală neştiută

Nicolae Nistor

Tu ești ca toamna

pare tristă această toamnă,

având trăiri rostogolite în noapte,

uitate, triste și pătate.

mă ascund în sunete de muzică,

în amăgiri ascunse-n cărți

și știu că te ascunzi în șoapte.

mă amăgesc că ești în fiecare frunză,

și-mi este frig de tine Nic,

iar ploaia șterge trupul meu flămând,

parfumul tău pe caldarâm dispare,

scrisorile întârziate plâng și curg

prin canalele uitate!

pare tristă această toamnă,

cu miros de struguri morți în vinuri,

sădind atâtea drame.

sunt condamnată să te am în minte,

ca o amprentă ce nu moare,

atât cât este toamnă și mă mint,

că sunt ca un copac golit de frunze,

și pare că nu doare.

Codruța Vancea

Firescul alb al secundei

singura înfrângere pe care a suferit-o moartea mea

a fost clipa în care am rămas atârnată de-o secundă mai mult decât infinitul

la poarta casei tale

trădată de tot și de toate

fiică a nimănui

venită de nicăieri

îmbrăcată în rochia lunii

desculță

cu palmele tale cuprinzându-mi glezna ca într-o rugă

în timp ce de jos zăpada încerca să ne înghețe ca două statui pentru totdeauna

devenisem atât de albă că nu reușeai să mă vezi de ninsoare

mă simțeai doar fierbinte că sunt acolo

și ochii tăi luminau ca două stele

pleoapele mele aveau nestemate – mi-ai spus

gerul și-a oprit respirația

vara și-a deschis în iarna aceea florile pentru o secundă

nimic nefiresc – mi-ai spus

doar Viața

Mădălina Virginia Antonescu

Bobocul de trandafir

Peste noi se înalță marele oraș-grădină, așa cum l-au visat cei din trecut,

Sute de niveluri cu mii și mii de soiuri de plante,

Cu trandafiri înrourați de frăgezimea ploilor tropicale picurând gingaș deasupra bobocilor;

Ești albă și rumenă ca un boboc de trandafir

și inocența ochilor tăi nu va muri niciodată.

Aurelia Magna, cea neștiută, cea ascunsă, cea dată la o parte, cea râvnită pentru grădina ei,

A strigat și cei din jur nu au înțeles-o,

A fost înconjurată de neîncredere, mii de săgeți ale urii au străpuns-o din toate direcțiile,

Lipsa respectului a urmărit-o dinaintea terminării facultății;

Ce ați făcut voi, marii deținători sistemici ai patalamalelor și țidulelor oficiale, cu visurile ei,

Din ce direcție ați început să trageți primii, din care ceată,

De la care generație începând, de pe care front,

Ah, acest război al generațiilor în care

Am pierdut arborele trecutului, privind rădăcini sterpe și uscate, întrebându-mă

Ce trandafiri se mai pot scoate din el,

Butașii cărui senin început.

Teodor Sărăcuț-Comănescu

Fulgurații

(în ritm de haiku)

*

boii la arat

înaintând alene –

în cerdac doar păsări

*

brâu de lampadare

la marginea pădurii –  

florile de soc

*

mană cerească –

sub dogoarea soarelui

lanurile de grâu

*

în porumbiște

dovlecii cu capul sus –

sfârșit de toamnă

Anda Comșa-Chiș

Balamale

Oamenii cu scaun la cap

Se leagă cât mai strâns de bârnele din ochi

Să li se umple mai ușor gândurile

De balamale

Ce pot bloca oricând

Accesul la vise și fluturi

Și oase și lacrimi

Omul cu cele mai puține balamale

Are norocul chior

Ușor dus de nas

Împiedicat de blestem

Cade voluntar în malaxorul făgăduit

Mulțimea promite

Fierul încins dezmembrează

Mașina de gândit a lumii.

Radu Chiorean

Nu contează

Eu sunt oglinda…

sunt oglinda!

cu mâinile pline

de urlet

încerc să o desfac

măcar s-o sparg

și să adun cioburile

într-o față

ce se privește

înăuntru

înăuntru sunt imagini

ce au contur de piatră

între ele

o boală de-a le uni

cuvinte înghețate

pe jumătate

exersez urcatul treptelor

când ajung pe cea

mai de sus

cad în mine

pe suprafața umbrei

mă simt ca un cer

nenăscut

ca un zbor într-un spațiu

de gratii

ca o copilărie

amputată

am învățat mâinile

să îmblânzească lucrurile

să le dea o formă

mai bună

să strângă în pumni lutul

până curge o rugăciune

când vine noaptea

conștiința umple coșciugul

cu apă

și învăț să mă spăl

de moarte

Alina Caraghin

Poveste pe jumătate

Perechea de pantofi roșii cu tocuri cui

lăsați pe marginea drumului

spuneau doar jumătate de poveste.

Fuseseră aruncați din goana mașinii

sau

Ea îi abandonase,

pentru că o împiedicau la mers.

Poate erau un cadou nedorit

sau un corp delict.

Erau un semn, un mesaj, un cod dintr-un joc în care

O femeie înghețată în timp

avea nevoie de ajutor?

Nu cumva își înfipseseră tocurile într-o inimă

care a sângerat

până i-a înroșit?

Poate acolo, aproape de șanț

era și o inimă secătuită.

(Selecție „Caiete Silvane” din grupajele primite la redacție.)

Parodie de Lucian Perța

Vasile Dan Marchiș

Perfecta mirare

În această lume prozaică

nici nu mă mai mir că versul,

poezia adică,

nu-și mai află locul și mersul

zodiilor, cam asta indică.

Verbele care îndemnau la scris,

la citit, la creat,

au fost exilate* încă

de când s-a aprobat

ca zodiile să fie contrafăcute.

Nu mă mai mir că poeții

scriu doar microepistole triste,

toate pe măsura și în spiritul vieții

pe care o trăiesc sperând să existe

totuși, undeva, cândva în viitor,

niște zodii de rezervă

pe care Dumnezeu le va dărui lor.

În aceste condiții sper că se observă

în scrisul meu, că până și eu

mă tot mir, sincer să fiu,

cum Dumnezeu

mai am chef să scriu?!

*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours