Vasile Dan Marchiș

Perfecta mirare
În această lume
ce sunt mai răspândite ca mirările?
Doar mirarea este unică
și nu poate fi asemuită cu ceva…
Numai atunci mirarea este perfectă
în contextul ei
când mirându-te de ceva,
trebuie să stai perfect nemișcat,
să nu schimbi poziția
nici măcar privirea,
sau să miști pupila în stânga sau în dreapta
să se creadă astfel că mișcând ceva
din ce te reprezintă,
faci semne la cineva
și că doar simulezi mirarea…
În această lume,
ce sunt mai răspândite ca mirările,
când știu că exist fiindcă Dumnezeu
îmi apreciază mirarea pe care
în nemișcarea mea o execut,
nu cu ochii,
ci cu gândurile…?
Alexandru Cazacu

Martorii
Suntem martorii ce adulmecă
starea de asediu a serii
și culorile ei scoase dintr-o mare de neliniști
când despărțirea este o soră mai mică a neantului
iar răbdarea se rostogolește de-a lungul străzilor
la sfârșitul de sezon al urărilor de bine
prin cartierul construit în anii optzeci ai secolului trecut
ce stă prins în ghearele pisicii de Cheshire
Doar minunile fac eforturi să ne ajungă
în acest lung început de singurătate
unde ore par țigle de sticlă
peste care se aruncă
vrăbii cu aripile plumbuite
de o osteneală neştiută
Nicolae Nistor

Tu ești ca toamna
pare tristă această toamnă,
având trăiri rostogolite în noapte,
uitate, triste și pătate.
mă ascund în sunete de muzică,
în amăgiri ascunse-n cărți
și știu că te ascunzi în șoapte.
mă amăgesc că ești în fiecare frunză,
și-mi este frig de tine Nic,
iar ploaia șterge trupul meu flămând,
parfumul tău pe caldarâm dispare,
scrisorile întârziate plâng și curg
prin canalele uitate!
pare tristă această toamnă,
cu miros de struguri morți în vinuri,
sădind atâtea drame.
sunt condamnată să te am în minte,
ca o amprentă ce nu moare,
atât cât este toamnă și mă mint,
că sunt ca un copac golit de frunze,
și pare că nu doare.
Codruța Vancea

Firescul alb al secundei
singura înfrângere pe care a suferit-o moartea mea
a fost clipa în care am rămas atârnată de-o secundă mai mult decât infinitul
la poarta casei tale
trădată de tot și de toate
fiică a nimănui
venită de nicăieri
îmbrăcată în rochia lunii
desculță
cu palmele tale cuprinzându-mi glezna ca într-o rugă
în timp ce de jos zăpada încerca să ne înghețe ca două statui pentru totdeauna
devenisem atât de albă că nu reușeai să mă vezi de ninsoare
mă simțeai doar fierbinte că sunt acolo
și ochii tăi luminau ca două stele
pleoapele mele aveau nestemate – mi-ai spus
gerul și-a oprit respirația
vara și-a deschis în iarna aceea florile pentru o secundă
nimic nefiresc – mi-ai spus
doar Viața
Mădălina Virginia Antonescu

Bobocul de trandafir
Peste noi se înalță marele oraș-grădină, așa cum l-au visat cei din trecut,
Sute de niveluri cu mii și mii de soiuri de plante,
Cu trandafiri înrourați de frăgezimea ploilor tropicale picurând gingaș deasupra bobocilor;
Ești albă și rumenă ca un boboc de trandafir
și inocența ochilor tăi nu va muri niciodată.
Aurelia Magna, cea neștiută, cea ascunsă, cea dată la o parte, cea râvnită pentru grădina ei,
A strigat și cei din jur nu au înțeles-o,
A fost înconjurată de neîncredere, mii de săgeți ale urii au străpuns-o din toate direcțiile,
Lipsa respectului a urmărit-o dinaintea terminării facultății;
Ce ați făcut voi, marii deținători sistemici ai patalamalelor și țidulelor oficiale, cu visurile ei,
Din ce direcție ați început să trageți primii, din care ceată,
De la care generație începând, de pe care front,
Ah, acest război al generațiilor în care
Am pierdut arborele trecutului, privind rădăcini sterpe și uscate, întrebându-mă
Ce trandafiri se mai pot scoate din el,
Butașii cărui senin început.
Teodor Sărăcuț-Comănescu

Fulgurații
(în ritm de haiku)
*
boii la arat
înaintând alene –
în cerdac doar păsări
*
brâu de lampadare
la marginea pădurii –
florile de soc
*
mană cerească –
sub dogoarea soarelui
lanurile de grâu
*
în porumbiște
dovlecii cu capul sus –
sfârșit de toamnă
Anda Comșa-Chiș

Balamale
Oamenii cu scaun la cap
Se leagă cât mai strâns de bârnele din ochi
Să li se umple mai ușor gândurile
De balamale
Ce pot bloca oricând
Accesul la vise și fluturi
Și oase și lacrimi
Omul cu cele mai puține balamale
Are norocul chior
Ușor dus de nas
Împiedicat de blestem
Cade voluntar în malaxorul făgăduit
Mulțimea promite
Fierul încins dezmembrează
Mașina de gândit a lumii.
Radu Chiorean

Nu contează
Eu sunt oglinda…
sunt oglinda!
cu mâinile pline
de urlet
încerc să o desfac
măcar s-o sparg
și să adun cioburile
într-o față
ce se privește
înăuntru
înăuntru sunt imagini
ce au contur de piatră
între ele
o boală de-a le uni
cuvinte înghețate
pe jumătate
exersez urcatul treptelor
când ajung pe cea
mai de sus
cad în mine
pe suprafața umbrei
mă simt ca un cer
nenăscut
ca un zbor într-un spațiu
de gratii
ca o copilărie
amputată
am învățat mâinile
să îmblânzească lucrurile
să le dea o formă
mai bună
să strângă în pumni lutul
până curge o rugăciune
când vine noaptea
conștiința umple coșciugul
cu apă
și învăț să mă spăl
de moarte
Alina Caraghin

Poveste pe jumătate
Perechea de pantofi roșii cu tocuri cui
lăsați pe marginea drumului
spuneau doar jumătate de poveste.
Fuseseră aruncați din goana mașinii
sau
Ea îi abandonase,
pentru că o împiedicau la mers.
Poate erau un cadou nedorit
sau un corp delict.
Erau un semn, un mesaj, un cod dintr-un joc în care
O femeie înghețată în timp
avea nevoie de ajutor?
Nu cumva își înfipseseră tocurile într-o inimă
care a sângerat
până i-a înroșit?
Poate acolo, aproape de șanț
era și o inimă secătuită.
(Selecție „Caiete Silvane” din grupajele primite la redacție.)
Parodie de Lucian Perța

Vasile Dan Marchiș
Perfecta mirare
În această lume prozaică
nici nu mă mai mir că versul,
poezia adică,
nu-și mai află locul și mersul
zodiilor, cam asta indică.
Verbele care îndemnau la scris,
la citit, la creat,
au fost exilate* încă
de când s-a aprobat
ca zodiile să fie contrafăcute.
Nu mă mai mir că poeții
scriu doar microepistole triste,
toate pe măsura și în spiritul vieții
pe care o trăiesc sperând să existe
totuși, undeva, cândva în viitor,
niște zodii de rezervă
pe care Dumnezeu le va dărui lor.
În aceste condiții sper că se observă
în scrisul meu, că până și eu
mă tot mir, sincer să fiu,
cum Dumnezeu
mai am chef să scriu?!
*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
+ There are no comments
Add yours