Articole

Poeme de Ștefan Aurel Drăgan

Nu mai plâng

Eu nu mai plâng
căci lacrimile mele nu ajung
să umple secatele tăuri din ale universului stele,
eu nu mai plâng
căci pe a mea holdă prea mulți au suspinat,
fără folos, și izvorul tristeții a secat,
eu nu mai plâng
căci la orice colț de stradă,
râzând, un pitic te amenință de pe statuie cu brațul ridicat.

Am vrut să plâng
când nu pricepeam
a mamei neînțeleasă și definitivă tăcere,
dar nu știam
să-mi leagăn cântecul pe durerea ce mi-a rămas,
am vrut să plâng,
mai târziu, când m-a cuprins odihna,
dar scâncetul meu s-a risipit în fiecare urmă,
ascuns de neputința lumii în fața învrăjbitelor șoapte
alungate spre o statornică fugă.

Ninge frumos

Ninge frumos cu îngeri tăcuți și fără chip,
răsturnați din sania nevăzută ce coboară pe povârnișul luminii,
eu râd, deopotrivă cu pruncii
care se rostogolesc peste frumusețile lumii
…dintr-odată aud scâncetele mieilor ce stau neînțeleși
în fața veșnic aplaudatei jertfe,
ascultă incantații politice de salvare, atipice,
știri privind întârzierile feroviare spre măcelăriile nepăsătoare.
Stau, plâng și mă îndoiesc de ordinea municipală
care tot promite că va ogoi frunza,
la început verde apoi răpusă de culoarea autumnală…
îngerul tăcut și fără chip
nu încetează să ne dea lecții de dirigenție –
edilului, dregătorului, mie și ție –
să lăsăm mielul ca să-l strige moartea
care va liniști a domnilor sărbătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.