Poeme de Ștefan Aurel Drăgan

Nevăzuta mână

Se-ntinde brațul vremii, coboară nevăzut din cer

peste cei nenăscuți,

peste cei ce vin să rupă din lumină și să împartă blesteme,

peste cei ce s-au dus,

peste cei ce nu au nimic de spus

și cred că se vor destăinui celui de sus;

pe ulițele terei nu mai ninge,

pe pajiștile lumii nu mai plouă,

în parcurile tot mai pustii nu mai cade rouă.

Se-ntinde brațul lumii, cu un cântec ce se tot amână

peste zăbava morții, și vremea o-nconjoară,

toate ascunzișurile neștiute în altă ogradă stau la pândă

cu a istoriei mască înălțată pe gard,

cu viespi de frică ce-n ferestre bat

cu o nevăzută mână.

Se-ntinde brațul nopții peste sat

și nu-i lumină nicării, doar la un geam străluminat

de la care cei plecați mă cheamă

în țintirim unde strigoii stau la sfat…

pruncii uitați de ursită alungă visele,

un moș fără vârstă pe uliță se-ndeamnă

și tot șoptește-un basm nicicând terminat.

Se-ntinde brațul vieții peste o nouă încifrare,

spre un nemaiîntâlnit înscris,

noi tot alungăm mitul și povestea spre o altă alinare,

tot colindăm prin plaiuri născocite de cânt,

tot ne petrecem zilnic cu leacul următorului pas

și cu neterminatul vis.

Cine să strige

Pământu-i o grădină ce i-s-a dat în arendă unui nebun…

a aruncat sub glia-mamă pălămidă în locul unui grâu curat,

a chemat viermii și lăcustele prădătoare,

a celuit pe grindeiul de plug cilioaia

și a fugărit zorii în care descânta ciocârlia,

a fugărit din lume frumosul amurg.

Dar cine să mai strige când slova-i scoasă la vânzare

ca un obiect de milă, la crucea de drum

unde dănțuiește saltimbancul și cerșetorul halaripu;

dar unde să mai strige cineva

când cel ce s-a trezit din mirare este mut,

dar cine să mai vadă

când cel ce se mira de lumină a renunțat la zare,

dar cine să mai zboare

când sufletul e o pasăre fără aripi,

dar cine să mai cuprindă această chemare

când brațul nu mai este vânt și nu mai este încercare.

Amânarea

Mă împac în fiecare zi cu lumea,

îl iert în fiecare clipă pe cel ce mi-a dat fructul oprit

pe care îl gust necontenit ca să descopăr uimirea

ce nu încetează să mă copleșească…

sub fiecare spin din talpă,

în fiecare privire, în orice zvon.

Mă joc cu foamea, mă scald în sete,

alung plânsul cu un neterminat zâmbet

și mă leagăn în al luminii talaz,

zidesc în fiecare străluminare, din strigăt, un extaz.

Tata și mama mă tot cheamă,

dar mă amăgesc cu o amânare:

mai joacă-te cu pruncia, mă îndeamnă,

încă marelui pom nu i-ai descifrat tot rostul,

încă n-ai descoperit capătul la nesfârșita cărare,

sub interzisul copac mai străfulgeră un fruct,

pe ramura lui o pasăre mai cântă

și cu aripa încă mai tulbură nesfârșita zare.

Fii boacter la strajă și gornic la holda necuprinsei vieți,

ia zilnic zălog,

mai scrie un poem, mai termină-o cântare,

mai strigă-o veste nouă,

mai aruncă câte-un spic pe al pâinii stog,

mai oprește-te din alergare,

mai stai de veghe, încă nu s-a terminat postul,

mai zboară dincolo de zvonul de clopot

și mai întrece-te la fugă cu al lumii tropot,

și mai dezleagă un mereu auzit și mereu ascuns șipot.

Casa cu pereți de lumină

Scriu o carte cum nu a mai îndrăznit nimeni în lume…

Când am să termin

voi fugi într-o casă cu pereți de lumină,

n-o să mai cer nimic de la oameni,

nici de la bulgărele de tină,

mă voi îmbrăca cu aripi de cântec

și n-oi îngădui să mi se spună pe nume,

o să slobod străjerii care toată viața au stat la pândă,

și clopotarii ce-mi tot măsurau viața,

n-o să-mi fie frică de nimeni,

voi trăi în basm

și voi întocmi o poveste în care nimeni nu se închină,

în care nu se preumblă la braț cu spaima și frica,

unde nu va putea, în juru-mi, să se înfășoare suferința,

dar mai am de așezat rima, versul, oamenii, lumea

și trebuie să descâlcesc tainele lumii și ascunsele promisiuni celeste.