Poeme de Silvia Bodea Sălăjan, Radu Botiș și Ștefan Aurel Drăgan

Estimated read time 4 min read

Silvia Bodea Sălăjan

Uneori 

Uneori ești atât de aproape

încât îmbrățișarea ta devine materială

iar prin roua genelor te regăsesc regăsindu-mă 

Uneori în tăcerea nopților

se stinge ecoul glasului tău

dar nu pot să-ți deslușesc vorbele

nici lumina privirii

și o durere acută îmi sfâșie trupul

ca un bisturiu ce taie ultima amintire cu tine

Uneori mi se face dor de tine cel fără de odihnă

și din începutul vremii

chem o dată și încă o dată

cuvântul

cu lacăte

care pun sigiliul luminii

peste Pacea ta

Radu Botiş

Glicemie literară

scrisul mi se scurge prin degete

ca zahărul topit în ceaiul amar

prea mult și tremur

prea puțin și mă sting                                                                                                                     

cuvintele vin în valuri

hiperglicemie de gânduri

împrăștiate pe hârtie

ca firimiturile unui festin uitat

apoi, liniște – 

o hipoglicemie a sensurilor

când nicio metaforă nu mai prinde contur

și literele se destramă, fragile

încerc să dozez rimele

să măsor ritmul, să păstrez echilibrul

dar poezia nu ascultă

ea cade, se ridică, arde și curge

fără unități precise

și poate că așa trebuie să fie.

 Ștefan Aurel Drăgan

Peste prag

A fost odată un om fără prihană,

nu avea nici început și nici asfințit,

nu căuta cu nimeni sfadă,

nu alerga cât îi ziua de lungă după hrană,

nu a umblat niciodată după cerșit

pe maidanele lumii pline de rai

nici după mila celor care asigură fără nicio grijă un trai;

gerul și ploaia și arșița

nu erau pentru el o povară…

el avea în stăpânire un paradis

pe care cum a vrut el l-a condus.

Într-o zi a vrut să pășească peste prag

și n-a cerut permis de intrare;

a învățat a păsărilor grai

ca să poată să zboare,

să deslușească zâmbetul florilor,

să se scalde în culoare.

Apoi au venit lupii

și l-au învățat cum să stea la pândă,

cum să se ascundă de grijile lumii

care și ele stau mereu la pândă

și te vânează fără niciun rost.

Apoi a venit lumea și din lume l-a scos,

dar nu i-a arătat vreun drum, doar o strâmtă cărare:

la capăt vei da seamă pentru rătăcire

pentru că n-ai ieșit din ogradă

și n-ai scos degetul pe fereastră afară,

ai stat prea mult în gară,

același tren tot șuiera trecând pe lângă tine…

apoi lumea l-a scos afară

pe o cale ce se pierdea pe o cărare fără niciun sens

ce ducea în tăul nepătrunsului univers

și i-a dat o scară ce avea la fiecare fuștel

o veșnic neînțeleasă tăgadă.

Poate nu ai vazut...