Silvia Bodea Sălăjan
Uneori
Uneori ești atât de aproape
încât îmbrățișarea ta devine materială
iar prin roua genelor te regăsesc regăsindu-mă
Uneori în tăcerea nopților
se stinge ecoul glasului tău
dar nu pot să-ți deslușesc vorbele
nici lumina privirii
și o durere acută îmi sfâșie trupul
ca un bisturiu ce taie ultima amintire cu tine
Uneori mi se face dor de tine cel fără de odihnă
și din începutul vremii
chem o dată și încă o dată
cuvântul
cu lacăte
care pun sigiliul luminii
peste Pacea ta
Radu Botiş
Glicemie literară
scrisul mi se scurge prin degete
ca zahărul topit în ceaiul amar
prea mult și tremur
prea puțin și mă sting
cuvintele vin în valuri
hiperglicemie de gânduri
împrăștiate pe hârtie
ca firimiturile unui festin uitat
apoi, liniște –
o hipoglicemie a sensurilor
când nicio metaforă nu mai prinde contur
și literele se destramă, fragile
încerc să dozez rimele
să măsor ritmul, să păstrez echilibrul
dar poezia nu ascultă
ea cade, se ridică, arde și curge
fără unități precise
și poate că așa trebuie să fie.
Ștefan Aurel Drăgan
Peste prag
A fost odată un om fără prihană,
nu avea nici început și nici asfințit,
nu căuta cu nimeni sfadă,
nu alerga cât îi ziua de lungă după hrană,
nu a umblat niciodată după cerșit
pe maidanele lumii pline de rai
nici după mila celor care asigură fără nicio grijă un trai;
gerul și ploaia și arșița
nu erau pentru el o povară…
el avea în stăpânire un paradis
pe care cum a vrut el l-a condus.
Într-o zi a vrut să pășească peste prag
și n-a cerut permis de intrare;
a învățat a păsărilor grai
ca să poată să zboare,
să deslușească zâmbetul florilor,
să se scalde în culoare.
Apoi au venit lupii
și l-au învățat cum să stea la pândă,
cum să se ascundă de grijile lumii
care și ele stau mereu la pândă
și te vânează fără niciun rost.
Apoi a venit lumea și din lume l-a scos,
dar nu i-a arătat vreun drum, doar o strâmtă cărare:
la capăt vei da seamă pentru rătăcire
pentru că n-ai ieșit din ogradă
și n-ai scos degetul pe fereastră afară,
ai stat prea mult în gară,
același tren tot șuiera trecând pe lângă tine…
apoi lumea l-a scos afară
pe o cale ce se pierdea pe o cărare fără niciun sens
ce ducea în tăul nepătrunsului univers
și i-a dat o scară ce avea la fiecare fuștel
o veșnic neînțeleasă tăgadă.
