Poeme de Mircea Bârsilă – 70

„Fiecare poet se leagă, la fel ca Ulise de catarg, de o anumită modalitate lirică. Eu am optat pentru poezia zămislită, adică pentru o poezie trăită, în toate etapele ei. Dacă poezia făcută (în conformitate cu rețetele canonice impuse și cerute de paradigma poetică dominantă) preferă, în principiu, aplauzele la scenă deschisă, poezia trăită (zămislită) își asumă soarta de a umbla prin lume (lumea postmodernă apăsată de o febrilă dezorientare ontologică) sprijinindu-se în «cârja» numită: Neliniște existențială.” (Mircea Bârsilă)

Mircea Bârsilă (19 octombrie 1952, Cârciu, comuna Văgiulești/Gorj) este poet, publicist și critic literar. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Vest din Timișoara (1978). În anii studenției, a frecventat Cenaclul literar „Pavel Dan” și a pus la cale, împreună cu Ion Monoran și Adrian Derlea, un (efemer) proiect liric intitulat Monodersilism. A fost profesor în comuna Independența (Ialomița), după care, pentru a se alătura familiei la Pitești, acceptă funcția de lucrător gestionar în cadrul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, fără a deveni membru al PCR. A fost redactor (din 1991) și redactor-șef (2005-2007) la revista Calende și secretar literar al Teatrului „Alexandru Davila” Pitești. În anul 2000, devine doctor în literatură cu teza Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu. Inițial lector la Facultatea de Litere a Universității din Pitești, în 2006 obține titlul de Profesor universitar doctor. Din 2010 este redactor la revista Argeș. A publicat (selectiv):

Volume de poezie: Obrazul celălalt al Lunii (1982), Argint galben (1988), Scutul lui Perseu (1993), O linie aproape neagră (2000), Acordeonul soarelui (antologie, 2001), Anotimpurile unui cătun (2003), Monede cu portretul meu (2009), Sonete desuete (împreună cu Traian Gărduș, 2014), Viața din viața mea (2014), Souterraines (trad.: Linda Maria Baros, Paris, 2017).

Studii și eseuri: Fecioara divină și cerbul (1999), Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu (2001), Teme literare(2009), Vârsta de Fier în lirica lui Al. Philippide (2014), Evaziuni critice (2014), Poezia optzecistă (2021).

Premii literare:

2016: „Cununa de lauri de la Tomis”, la Turnirul de Poezie (Neptun) organizat de Uniunea Scriitorilor din România;

2015: „Opera Omnia” la Festivalul Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”; Premiile pentru Poezie ale revistelor Luceafărul de dimineață și Convorbiri literare;

2010: Pentru Monede cu portretul meu este distins cu: Premiul pentru Poezie al revistei Viața Românească; Premiul pentru Poezie la Festivalul Național de Literatură „Generația 80 la maturitate” și Premiul „Cartea anului” al Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor;

2004: Premiul Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor pentru Anotimpurile unui cătun;

2001: Pentru O linie aproape neagră este distins cu: Premiul Asociației Scriitorilor București; Premiul „Cea mai bună carte de poezie a anului” la Festivalul „Zilele Culturale Poesis”;

1989: Premiul revistei Argeș pentru Argint galben.

O dimineață neagră

O matinală nălucire cu un mort înconjurat de cei ce l-au iubit. Copiii

veniți să-l vadă se speriau. Niște femei, îmbrăcate în negru, țipau.

Îi vorbea cu voce răgușită pomul de la fereastră – și nu-l auzea. Îi vorbea

izvorul – un izvor cu pantofii lustruiți de limbile calde ale vulpilor –

și nu-l auzea. „Mă aflu între voi, dar sunt plecat” părea a spune chipul

celui întins pe laviță, cu mâinile pe piept, în timp ce plângea și el,

însă cu ochii închiși. Plângea din pricina despărțirii de propriul suflet?

Plângea ca să facă și el ceva în zilele pe care le mai avea de stat pe aici?

Lumânările, cristelnița, apa sfințită și-o sperietoare de ciori

(aceste surori vitrege ale corbului din inima lui Poe): în ușa pe jumătate

deschisă. Un mort ale cărui lacrimi erau chiar lacrimile mele. Al cărui

plâns era chiar plânsul meu. Țin minte, de parcă totul ar fi fost aievea:

o îndepărtată rudă-paparudă s-a întins lângă mine și, ținându-se cu greu

să nu izbucnească în râs, s-a prefăcut și ea că moare. Eu eram înconjurat

de cei dragi. Mie îmi vorbea gutuiul de la fereastră. Lumânările,

cristelnița și găina adusă pentru a fi dată peste groapă: o găină neagră

și care nu înțelegea absolut nimic din toată comedia.

În ușa de la intrare, pe jumătate deschisă: o stranie sperietoare de ciori.

Sub scară

În praful și-n bezna de sub scară și unde se adăpostea, altădată,

câinele: acolo îmi este locul în propria casă. Ca un duh rău

în chilia unui ascet, ca un șarpe în leagănul copilului, ca un diavol

în sufletul fiarelor din inima unei femei frumoase,

așa a pătruns această năpastă în existența mea. În praful

și-n bezna de sub scară unde ascult cum soția mea – încă tânără –

urcă și coboară treptele, vorbindu-le rudelor sale despre mine

ca despre un mort (unul ce s-a stins, din păcate, înainte

de vreme): acolo îmi este locul, în propria casă, acolo îmi este locul,

în propria țară, acolo dorm, acolo scriu, acolo mănânc și tot acolo

mă închin, duminica, așezat în genunchi, în timp ce clopotele bat

de sărbătoare. Mă mir că nu mi-a albit părul până

acum. Pentru ochii mei, trandafirii sunt gâturile tăiate ale aerului.

Dogmatica țărână

Afânata, umeda țărână! Murele rugilor și frăguțele de la sfârșitul

lui iunie,

bureții, ciupercile negre, strugurii și scorușele târzii ale toamnei

– vopsite cu sânge – sunt fardurile și rujurile sale indispensabile.

Țărâna! Țărâna! În absolutul din pântecul ei

o să ne simțim, mai întâi, cu mult mai bine decât a fost pe aici,

apoi vom adormi pentru o vreme lungă, vegheați de fluturi – ziua;

iar noaptea, până la ivirea zorilor, de licurici. Arhaica, dogmatica

țărână

frământată de copite, de pluguri, de roți și de propriile predilecții:

multe dintre ele contrare.

Din lătrături de vulpe: alesele-i fuste. Din cântece de ciocârlie

și de priveghetoare: dantelele rochițelor – înflorate – ale sale.

Țărâna al cărei fiu și-a mutilat, cu o seceră, tatăl.

Țărâna învelind, în visele ei tulburi, un pietroi în viclene scutece

de copil.

În locul poșetelor din piele de șarpe, ea preferă șerpii. În locul

ciorapilor de mătase, ea se mulțumește cu foșnetul ierburilor.

O pulbere negativă, eretică, o cenușă nebună: iată ce vor ajunge,

într-o zi, după ce nu vom mai fi, negrele stări pe care, bărbați

și femei, le trăim, adesea, la gândul absurdei întoarceri în pământ:

în lutul din care am fost zidiți,

în pântecul – un pântec cu dinți – al țărânii,

încredințați că înțelepciunea sa va fi, mereu și mereu, lângă noi.

Printre poeți

Aflându-mă, aici, printre atâția poeți laureați,

răsplătiți pe merit, desigur, cu felurite distincții, în lungul anilor,

îmi pare că sunt un amărât, un sărăntoc rătăcit într-o adunare

festivă alcătuită din cei mai bogați oameni ai acestor vremuri.

Un prăpădit al cărui trecut, șterpelit de țărănci,

a fost făcut sperietori de ciori pe câmpuri îndepărtate

unde n-am ajuns niciodată, nici măcar cu închipuirea

și poate nici în presupusele vieți precedente

(în care credința noastră are drept resort, în primul rând,

faptul că un singur punct

poate să fie centrul mai multor cercuri).

Cred că așa mi-a fost mie scris: să joc tot timpul

într-un rol ingrat.

Să mă latru pe mine însumi cu vulpile și câinii sălbăticiți

ai câmpiilor sau cu tunetele ploilor năprasnice de vară.

Să fiu nevoit să-mi fac, adesea, patul, într-o burtă de lup,

la fel ca Zamolxe într-o peșteră săpată de el însuși în sine.

Asta-i situația,

drept pentru care o să revin, cu o-nzecită înverșunare,

la inutilul pseudonim literar folosit, cândva, în tinerețile mele:

Mircea Silă. Altceva nu știu ce naiba ar fi de făcut!

(Din volumul „Vise, reverii, vedenii”, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană, cu prilejul aniversării a 70 de ani ai autorului.)