Răstignită povară
Din creanga nopții se desprinde floarea,
Zicând: Mi-e dor de tine ca de-o poezie!
Bărbatul verde-n ochiu-i nins veghează,
Rugă de vară rostuind la soroace;
El stinge ziua în lumini albastre,
Rănit de frumusețe-n Evul Mediu,
Călugărul, ce floare nu cunoaște?
Cete de duhuri prin păduri el paște.
Un înger trece prin zi, ca Ana prin zid,
Peste coline astrale, cu un bour el ară
De la mare la munte, răstignită povară.
Umbre peste munte
Coboară Iancu prin păduri de brad
În cântec fulgii albi cu zgomot cad
Doar Arieșul se preface-n drum
Să treacă fiul moților cel bun.
Și umbre și urme peste omăt coboară
Deschide-mi cerul și a doua oară,
Să pot, o, Doamne să mă mai uimesc
Când știi că frumusețea Ți-o iubesc.
Blândă lumina strălucind în apă
Prin ghețuri drumul pe făgaș îl sapă,
Iar ochii tăi ca apele în ochiuri
Mai cântă în adâncuri ca marea în ghiocuri.
Și iar lumina, umbrele și unda
Cu Iancu printre brazi petrecu-și nunta.
Mânza asinului alb
Cu săbii în teacă ne așteaptă
cartea aceasta ce-n suflet pătrunde.
Corbii toamnei mai strigă peste
casele noastre de lemn;
prin cimitir o văduvă îndoliată
caută mormântul soțului ei și
strigă în cântec o rugă, cu o candelă în mână.
Nu mai trec mii de mașini
peste dealuri plăpânde, mereu…
Prin lucarnă văd fața vecinului
care nu iese din casă, speriat de toamnă,
de dealul cu cruci peste care
fâlfâie două steaguri: unul al păcii
și altul al războiului.
Asinul meu paște iarba fragedă
printre morminte cu flori.
Nu mai cântă mierla neagră
diminețile în nucul lui Iuda;
toamna își plimbă voalul
de mireasă aurie peste Feleac.
Sunt mânza asinului alb, Doamne,
însemnată cu o cruce pe spate,
cu un fir de iarbă să mai treci și tu
peste păduri, agale, peste dealul cu cruci;
ține și tu o frunză de aur…
Eu țin sufletul tău în palmă
Pe colina asta te aștept, unde poți veni
cu o cohortă de femei; doar de mine-ți
va fi dor, căci numai eu
țin sufletul tău în palmă
ca o floare de lotus, pe brațe
ca mama care-și leagănă pruncul,
numai eu port iubirea-floare tandră
ca pe un talisman de fildeș
prin savană, numai eu;
doar cu un coson de aur în palmă.
Limba noastră
O, torna, torna, fratre, tu strigai
Pe drumul ce ne duce către Rai.
Ca trestia pe malul unui râu,
În lan se leagănă spice de grâu.
Cum ploaia cade-n picuri pe pământ,
Așa ne întărește Domnul sfânt…
Prin lan de grâu, Iisus încet trecea,
Cu ucenicii, urmărind o stea;
Apune steaua după ani-lumină,
Dar se ivește-n limba mea română,
Împărăteasă-n cerul cel bălai,
Cu un copil pe numele Mihai!
Nici astăzi n-a apus lumina;
De mii de ani e dăltuită-n stei,
Cu zborul său albastru spre zenit
Și cu Luceafărul din tei ivit.
Cu nunta-n doruri răsfirată,
Ca zborul păsării de piatră.
Pe sarcofag, milenii de granit,
Meșterul ei pe Ana a zidit,
Să dăinuie lăcașul alb în soare,
Cât limba noastră, care-n veci nu moare.
Eu caut urma lui Iisus în lut
Pe Golgota în drumul Său durut,
Dar n-am găsit, o, Doamne, niciodată,
Decât o limbă tăinuită-n piatră!
__________________________________________________________________________
Parodie de Lucian Perța
Maria Vaida

Răstignită povară
În creanga nopții umblu prin oraș
În căutarea muzei și-ai ei pași
Mă poartă spre poeme-n nopți de vară,
Că ziua mi-e lumina o povară*
Demult, în Evul Mediu, se-adunau
Poeți în cete și apoi umblau
Prin desele păduri, muza fiind țel,
Călugărindu-se când n-o aflau defel.
Dincolo fiind de lume, dincoace fiind de text,
Știau de căutare că-i un livresc pretext!
*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autoarei.
+ There are no comments
Add yours