Poeme de Lucia-Minodora Muscalu

E toamnă, iubito

 

e toamnă, iubito,

miruiește-ți cadavrul

iar tămâia cea acră

să-ți ardă patul

și valuri de apă sfințită

să-ți atingă buza amorțită

peste nopți de jar și durere creștină

sfinții se satură de-odihnă

și iarăși se plimbă prin codri

peste ceața cea deasă

căci la sfârșit de toamnă

vei adormi în rochie de mireasă.

 

 

Frumusețea

 

m-a cuprins frumusețea

mi-a făcut veșmânt

m-a abandonat tristețea

mă simt artă pe pământ.

râd în ploaie, văd splendoare

asfaltul e ud, frunzele înmiresmate

zeitate zâmbește încet, încet

printr-un mugure de floare violet.

 

am trecut peste inima pustie.

acum mă simt om, vindecat, iertat

fac mătănii Domnului dimineață și seară

durerea lumii am lăsat-o la o răscruce de drum

pe care omul o ocolește vară de vară.

și-i pomenesc mereu în rugăciunea de seară

pe toți ce au fost și acum nu mai au drum.

 

 

Se lasă veri

 

Mai mult, noi nu vom mai avea

Am pierdut tot, și plâns și ploi

Căci ploaia cade din finețe,

Iar plânsu-i strigăt pentru noi.

 

Se lasă veri, iubito.

Peste trupul tău

Și încă ești încoronată

Cu dorul cel rău.

Am străbătut hotare, iubito

Nu doar să te am

Ci să-ți ating gentilețea

Ce în ierni o pierdeam.

Ai pierdut tot, iubito

Dar oare ce ai avut?

La masă cu diavolul

Teama a început.

Dar nu plânge, iubito

Că lumea-i ca noi

Își pierde rostul în zare

Și-apucă zeci de cărări.

 

 

Adio

 

am trăit în basme, frumusețe și noroi,

am gustat agheasma, jar, stihuri și ploi.

am renunțat la frică și am ajuns s-aud

certuri unde nu se umblă pe pământ

mi-am luat cojocul și am plecat

peste munți și văi și peste ceruri

trupul l-am lăsat în mări

și tot ce mai aveam în spate prin nuiele

am fost acolo și aici

și luna mi-a șters din păcate.

iar mintea mea încă a rămas aici,

cu amintiri tainice, bogate.

 

 

În vals cu moartea

 

În vals cu moartea ne-am găsit,

Căci viața-i demnă de uitare

Și-n drumuri calde am privit

Teama cea nemuritoare.

 

În vals cu moartea ne-am simțit

Atinși de eternități amare

Căci viața-i doar despre sfârșit,

În timp ce moartea-i alinare.

 

În vals cu moartea ne-am clădit,

Lipsiți de umbre și alinare,

Căci viața îi dă un drum scutit,

Dar cere chin și cugetare.

 

În vals cu moartea te-am iubit,

Scutit de orice limitare,

Căci viața este doar un chibrit,

Ce moartea-l scapă de valoare.

 

 

Minți sacre

 

mai sunt, încă minți sacre, mai sunt

Și cerul se hrănește din ele,

căci Domnul le admiră de sus

și le alină prin stele.

 

mai sunt, încă minți sacre, mai sunt

unele trec prin nopți grele,

căci păcătoșii sunt mulți,

le circulă ura prin vene.

 

și mai sunt, încă minți sacre, mai sunt

când răsăritul e lipsit de avere,

căci doar ele au cuvinte de spus

când lumea e sărăcită de putere.

 

 

Amintire

 

te-am consacrat prin artă și în pace

deși știam că o să mor în fum

am cunoscut iertarea de păcate

învăluită în apă și în scrum.

pășeai mereu în viața mea cu stimă

și lăsai doar umbre și abis

ți-aș fi dăruit și ultima suflare

cu mintea în tămâie și în vis.

doream să îți cunosc din suflet,

dar ai refuzat cu orice preț

de ce m-ai lăsat să pier în al meu cuget?

fără să mă vindeci și să pleci?

neascultând de orice supărare

jonglam cu a mea viață și cu frici

doar glasul mă mai definește-n zare

ce liniște și doruri îmi aduci!

 

 

Am decedat în frumusețe

 

Am decedat în frumusețe

Și am rămas pe pământ,

dar n-am văzut cerul,

Ideal nepătruns.

 

Am decedat în frumusețe

Și m-am scăldat în spini

Am cunoscut durere

Și prin geamuri străini

 

Am decedat în frumusețe

Într-o seară de vară

Aveam mintea rece

Și povara ușoară.