Articole

Poeme de Lucia Bibarț

Ochii cearcănelor mele

 

Toamna asta

nucile au rămas închise-n cochilii,

precum într-o cămașă neagră de forță.

Ca-ntr-o naștere neterminată

au rămas nucile.

Și cearcănele ochilor mei

s-au adâncit protector peste ele.

Sub talpa bocancilor trecători,

miezul alb și ocru, cu fibrele lor filigranate,

a împroșcat trotuarul.

Forme dumnezeiesc

de perfecte

s-au spart, iar

gustul lor hrănitor s-a împrăștiat

pe limba privitorilor.

S-au despicat sinucigaș nucile,

au crăpat

încercând să se nască,

iar drumul s-a umplut de avortoni

Negri.

Strigătul mut prins în coaja-căuș

le trece din naștere

în moarte.

 

Dincolo de fașă,

vii le rămân doar ochii.

Ochii cearcănelor mele.

 

 

Mă sprijin

 

Mă sprijin de îmbrățișarea ta

Ca pasărea de aer.

Nu-ndrăznesc să te inspir,

nici să te calc.

Suspendată între nestâlpenia ta

și invazia turcoaz din mine,

inconsistentă ca sprijinirea mea,

învăț să te respir…

 

 

Oare

 

Oare dacă aş fi,

ai putea transforma

prezenţa mea

în poezia

neprezenţei mele?

 

 

„…atunci, ia-ți cafeaua, așază-te în inima mea și povestește”

 

Ce doreşti să mai ştii, domnul meu?

Tu nu simţi cât de devreme,

surprinzător,

m-am aşezat în inima ta?

Nu simţi ce aromă plăcută

are cafeaua impregnată cu locuirea mea în tine?

Nu simţi

cât de necuprinzătoare am devenit

şi cum ţi-am ocupat,

fără luptă, fără o minimă rezistenţă,

tot spaţiul vital?

Cum m-am insinuat

ca fumul de frunză arsă toamna,

în toată pădurea sufletului tău?

că te cuceresc, pas cu pas,

în toate fibrele şi în toţi atomii ce credeai că sunt doar ai tăi.

Că participi la invazia mea prietenoasă,

dorită, care nu ia niciodată, ci

se predă, cunoaşte, răspunde, aprinde…

 

Dar… sunt gata de poveste! –

ca o Șeherezadă. Doar

să-mi iau cafeaua

şi apoi să mă reaşez în inima ta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.