Ochii cearcănelor mele
Toamna asta
nucile au rămas închise-n cochilii,
precum într-o cămașă neagră de forță.
Ca-ntr-o naștere neterminată
au rămas nucile.
Și cearcănele ochilor mei
s-au adâncit protector peste ele.
Sub talpa bocancilor trecători,
miezul alb și ocru, cu fibrele lor filigranate,
a împroșcat trotuarul.
Forme dumnezeiesc
de perfecte
s-au spart, iar
gustul lor hrănitor s-a împrăștiat
pe limba privitorilor.
S-au despicat sinucigaș nucile,
au crăpat
încercând să se nască,
iar drumul s-a umplut de avortoni
Negri.
Strigătul mut prins în coaja-căuș
le trece din naștere
în moarte.
Dincolo de fașă,
vii le rămân doar ochii.
Ochii cearcănelor mele.
Mă sprijin
Mă sprijin de îmbrățișarea ta
Ca pasărea de aer.
Nu-ndrăznesc să te inspir,
nici să te calc.
Suspendată între nestâlpenia ta
și invazia turcoaz din mine,
inconsistentă ca sprijinirea mea,
învăț să te respir…
Oare
Oare dacă aş fi,
ai putea transforma
prezenţa mea
în poezia
neprezenţei mele?
„…atunci, ia-ți cafeaua, așază-te în inima mea și povestește”
Ce doreşti să mai ştii, domnul meu?
Tu nu simţi cât de devreme,
surprinzător,
m-am aşezat în inima ta?
Nu simţi ce aromă plăcută
are cafeaua impregnată cu locuirea mea în tine?
Nu simţi
cât de necuprinzătoare am devenit
şi cum ţi-am ocupat,
fără luptă, fără o minimă rezistenţă,
tot spaţiul vital?
Cum m-am insinuat
ca fumul de frunză arsă toamna,
în toată pădurea sufletului tău?
că te cuceresc, pas cu pas,
în toate fibrele şi în toţi atomii ce credeai că sunt doar ai tăi.
Că participi la invazia mea prietenoasă,
dorită, care nu ia niciodată, ci
se predă, cunoaşte, răspunde, aprinde…
Dar… sunt gata de poveste! –
ca o Șeherezadă. Doar
să-mi iau cafeaua
şi apoi să mă reaşez în inima ta.
+ There are no comments
Add yours