Poeme de Ionela-Silvia Nușfelean

            Mariei-Ioana

Clipocire

Sub lutul răscolit

de celălalt braț al meu,

doarme carnea mea de lumină.

Carne de duh,

cu ferești de tăcere,

ridică-ți vălul,

                să te sărut!

Îngânare

Ce ostenire de doruri

se zbate

sub pleoapele inimii,

când,

din versurile tale,

se țes jocuri…

Lăsat-am dimineața

s-adoarmă sub pajiști…

Și nu mai e, parcă,

niciun mugur,

din fașă, nerăpus.

Cum să despic pojghița dintre lumi?

Îmi adun cât pot

șoaptele arderii,

să-ngân duhul

                cel nenăscut.

Candida tăcere

De tine, niciun braț

n-a fost vrednic.

Sau din prea greu,

sau din prea mult,

ori din sfială,

fie temut.

Dar,

când umbra tăcerii

luminá

neastâmpărul,

m-am strecurat

în legănarea ta.

Și-acum…,

abia acum,

îmi trezesc

cântul,

sfielnic și stins.

Pe dealul cel sfânt,

a nins cu miresme.

S-a prelins și-o ploaie-ntr-o noapte,

dar candela

se răsfață

în candoarea de dimineață.

Alăptare

Reîntoarsă,

prin porii ninși,

în leagănul de altădat’,

pe dealul durerii,

pân’ la înviere,

te conjur

să-mi lași

sânul

pe lutul uscat!

Măr avortat

Am cules un măr

din mărul Mariei-Ioana

și, la capăt,

mai avea

un mic măr, mort, necopt.

Dar crud.

Nu, nu era zbârcit.

O fi fost un avort spontan, îmi zic.

La o aspră sau străină respirare,

s-o fi speriat (de ceva)

și a încremenit.

Măr avortat

lângă pământul unui copil pierdut,

Tu ai fost cel ales pentru jertfă,

să aduci, din altă lume, semn

că nu e mort copilul,

                sub al cerului chip.

Respiri

Cum crești tu, Maria-Ioana,

în fiecare an, înainte de luminație,

cu câțiva centimetri!

Ești mare acum!

Aproape cât bunica ta, care,

în freamătul dealului, lângă tine, a adormit.

Aveai un mormânt de bebeluș.

Erai cât palma mea și a tatălui tău.

Ești mare acum, Maria-Ioana!

Cruci

Port pe piele o cruce de spirt,

împletită-n fel și chip,

împletită-n fel și chip.

Pic cu pic, de spirt,

unul pe față, unul pe dos,

până la os.

Port sub piele

o cruce de vis,

prinsă-n ace de paradis,

ac cu ac,

și nu mi-o desfac.

Port în mine cruce

de mort,

învelită-n eșarfă de cort…

Numai zi,

zi după zi,

până-n pământuri mai străvezii.