Poeme de Ion Pițoiu-Dragomir însoțite de o parodie semnată de Lucian Perța

Diedrele Pythiei

1

Amăgeam câte un pas, ca pe o muchie de regret –

prea mult pustiisem într-un cântec orbit – şi

nisipam toată nădejdea spre un răspuns

descifrat.

Pythia, în prag, mai degrabă ca o flacără

cenuşie, ne privea ocolit, după ce sanctuarul

primise, mai târziu lumina pentru rugăciunea

                                                            cremenei.

– Rana mea, sfâşiam, va arde întruna sub cer?

– În aceeaşi clipă (ochi micşoraţi) câte oi cu

lâna-de-aur trec alb, cu sângele-ntreg

                                                            prin strungă

                                                            de lipitori?…

Ieşind, ocoleam atent pietre-căţele, colţii lor

urmărindu-mi călcâiele, gata oricând să

le numere vitreg privirile şi să le sărute canin

                                                            zâmbetele

                                                            de rezervă.

                                   2

Prin toate măştile mele („Cine sunt de fapt?”

strigam în tăceri) şoimii alungaţi mă priveau

oblic şi trudeau mereu să dezlege la

timp şarada unor genunchi măcinaţi…

În templu Pythia culegea fire de lumină şi le

făcea fuior (parcă… aici nu era prag şi flăcările

nu respirau albastru!) şi tot ridica o sprânceană.

– Cum ştiu, întrebam, care linişte e fruct comestibil?

– Există destule scări fără trepte (cealaltă geană)

                                                            şi totuşi…

La întoarcere, vânzătorul de zare mi-a zâmbit

complice, s-a oferit să-mi amaneteze inima

şi a intrat intempestiv într-un proaspăt iglu

                                                            de pelin.

                                      3

Dincoace de prag (ieşisem parcă înşelând zidul),

un lunatic cerne voluptos nisipul, grăbit să

facă din el lipii rumene pentru aezii înjungheaţi…

Pythia zâmbise vioriu pe trepiedul ei de aur,

sub un plafon unde rătăcea lumina, şi mă

privea cu un ochi stins-gânditor, ca dintr-o

                                                            oglindă

                                                            minţită.

– Dacă întreb – şoptisem gri – zăresc mai uşor

geana răsăritului? (şarpele ei îngenuncheat pe

tipsie împletea fâşii de frig şi îmi surâdeaaa).

– Numai cine botează la timp lespedea sub

fulger îşi apără pâinea; plânsul în pumni –

săgeta acid printre dinţi – umple de bube

                                                            tot

                                                            sufletul!

Parodie de Lucian Perța

Ion Pițoiu-Dragomir

Diedrele Pythiei

1.

Convingeam câte o muză că nu va regreta

dacă îmi va inspira un poem-două – și

de multe ori miracolul* acesta se întâmpla

Pythia, așa o chema pe ultima, într-o zi,

ca o fântână în flăcări de inspirație arzând,

mi s-a oprit în prag și m-a întrebat:

– Ioane, Ioane, cât timp mai ai de gând

să te lupți cu săbii nipone de rouă

pentru ikebane de jad și o coroană de spin?

Nu i-am putut ocoli întrebarea, m-am făcut că plouă,

cum să-i spun că-mi sfârâie călcâiele

după privirile și zâmbetele gheișelor de rubin?!

*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.