Articole

Poeme de Ioan-Vasile Bulgărean

Anotimpuri 
E anotimpul morții în plină Înviere
și paradoxuri multe ne tulbură gândirea,
când toată lumea doar lumină cere
și ne înnegurează pe deplin iubirea…
E anotimpul mut de care nu știam nimic,
în care toată lumea se face că-nțelege
și-n care ni se tot repetă că mai e un pic,
până când tăcerea vor să ne-o dezlege…
E anotimpul morții, pe care nimeni
nu-l mai înțelege.

Eu sunt malul
Eu sunt malul
iar voi mă loviți cu valuri
pline de aluviuni infecte,
aduse de minți bolnave
în delta sufletului meu.
Eu sunt malul
erodat la infinit de valul
enervant de interminabil,
până când polii magnetici
ai planetei se vor inversa.
Eu sunt malul
care înfruntă valul
an de an, până când,
în loc de pământ sau stâncă
voi rămâne eu însumi
doar un val.

Lacrimile cerului
Albul infinit,
urme lăsate pe spatele timpului
și nicio speranță de cucerit
sau de dorit.
Vine apoi vântul
și acoperă tot
în spatele iertat
și o luăm de la capăt,
de parcă
nimic nu s-ar fi întâmplat.
Apoi, cresc flori
pe care le-am torturat
sub pașii greoi
mereu măsurați…
unul în față,
altul în spate
și niciodată aliniați.
Într-un târziu,
pe la streșini curg
lacrimile cerului dezghețat.
și se strecoară
încet, spre amurg.
Ne-geometrie
Seva pământului se sfârșește
ca într-o clepsidră
sub greutatea nepăsării noastre
și tot mai des, în loc de oameni
se nasc monștri și găoci
de animale sterpe
iar orizontul devine
tot mai ne-geometric.
Liniile drepte devin curbe
iar cuburile devin tot mai rotunde,
în râsul asistenței extraterestre.
Lacrimile ne curg
înspre găurile negre 
din orbitele craniilor
uitate pe-aici de trecătorii
plânși și stinși
de arșița dragostei inexistente.
Ce animale ne-a fost dat să fim
în timp ce ne numeam oameni
plini de rațiune și de capacitatea
de a nu mai fi.

Extazul existenței mele
Roua din vin
dinspre vârful gâtului tău,
curge ușor
spre munții speranței mele
și prin văile lor
ajunge în centrul visurilor tale,
unde se pierde 
în abisul existenței mele.
Sorb cu nesaț
din lacul searbăd 
lăsat în urma lui
și îmi doresc să mă îmbăt
înainte umplerea fântânii
speranței mele.
Apoi, alerg cu limba
spre cascada unde se va petrece
extazul existenței tale…
Ce senzație de împlinire
amestecată cu inconștiență
și delir, până când
ajung să mă închin
la fântâna existenței
și perpetuării noastre…
Pe spatele tău se scurge
pe linia vertebră, o sevă,
un must, mustul trăirii noastre
spre veșnicie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.