Poeme de Ioan Silvan

Nu pot salva mai mult decât cuvintele

Prea multe trupuri fără niciun rost

despică pașii, risipindu-și mersul,

prea multe ore zilele mănâncă,

vai, câte stări se sting în dreptul respirării

și câte cimitire-n suflete

n-au fost descoperite încă!

Din câte existențe împietrite,

viața n-a luat vreo amintire

decât conviețuirea cu moartea?

Prea multe inimi putrezesc

și niciun gând să le salveze

– Lăcaș divin –

o inimă-i mai mult decât un mușchi,

că nu tot corpul e zidirea cărnii.

Atât imens și înalt coboară-n El, încât,

dacă aș putea, m-aș face Cer

ca să-L ating, întâi, și apoi să pier!

Prea blând provoci și prea senin te miri

Totul e al Tău, nimic al celor ce posedă;

nici moartea nu-i a lor, ci doar muritul

pe care tu nu-l simți.

Tu știi să nu răspunzi la provocări.

În lumea ta, puțin câte puțin, uitatu-ne-am

și doar cu spiritul contaminați

am vrut să devenim, eterni, supremi și tari.

Naivi copii, crescuți ceva mai mari,

de ale Tale însușiri când Te-am furat

nu am dorit tot sceptrul,

ci doar comorile ce ni se potrivesc din el,

dar Tu nu schimbi nimic!

Cum poți rămâne atât de… unic?

Ca în oglinda altcuiva, privirea

– aproape înrăită –

se-ndreaptă către Tine,

căci noi ne-am fi schimbat demult

și de invidiat!

În echilibrul tău vedem

ceva de neatins;

Dumnezeiescul?

Nu știu ce în ființă ne-a plouat

și nici ce înfrigurare ne-a blocat

la gândul că am putea trăi la fel ca Tine.

Háină umbră, în topita haină

Știu prea puțin, nu te cunosc prea bine,

divin mister din jur, haină umbră,

întunecată-n forme mișcătoare,

prin trup trecând, învăluind orbirea.

Nu pot, cu ușurință, nici cel puțin răni

fantomelor gândirea, din mintea ce a rămas,

în urma întârziatului ceas

precum privirea.

Eu te-am văzut, prin zidul ce-n trup ne despărțea,

căci tu pluteai prin vene navigând,

doar când corabia chipului tău

a eșuat în largul privirilor.

Dar cui să spun că oamenii și moartea au precizat,

ridicându-te la altitudinea ineficienței,

când pentru ei ești bun plecat,

neștiind că trupul e frumos doar împreună cu Tine!

Comunicare intimă, divină

Dacă-n urechea mea ați fi zidiți,

v-aș transforma în sunete divine

și, inundați de vocea care-mi vine,

timpane v-ați trezi în loc de trup,

ori ați porni prin suflete desculți

cu inimile-n mâini, să fiți mai mulți!

Ar trece vremea… ca un vânt prin voi,

prin fecundate semne de-ntrebare

răspunsurile reci, ca niște ploi, nu ar veni,

ar sta chircite spaime și nevoi

în sunetele care s-ar desface

și ca răspuns, din ochi, ați cere… pace!

(Din volumul Poezii, de Ioan Silvan, „Decenium Editorial”, Spania, 2022)