Poeme de Ioan F. Pop

poemele de dincolo de poem

tăcerile se ridicau pe zidurile altor cețuri.

navigau cu aripile lor de păsări uitate în adîncuri.

din loc în loc, ca într-o aducere aminte bîntuită de alte delăsări.

ca într-o întîmplare în care locuiam clandestin.

așteptam să cadă umbrele îmbătrînite de pe lucruri.

așteptam să înnoptăm în orbita din care răsar noile arătări.

așteptam pe cineva să ridice un semn în dreptul marilor absențe.

să le alunge, ca pe niște jivine, prin venele altor începuturi.

așteptam acele tăceri care destramă toate cuvintele.

privirile din care creșteau alte întunecimi,

pașii care răvășeau resturile altor umbre nepurtate.

tot foșnetul unei adieri împăienjenite care ne lasă din loc în loc.

toate diminețile care cotrobăiesc printr-un sînge amuțit.

noi ne căutam în locurile în care nu am ajuns.

printre ruinele unor ecouri care se ridică în beznă.

trăgeam după noi mormintele altor și altor tăceri.

apele care ne vor albi singurătățile pînă la os.

ne vor adînci în orbitele din care creșteau alte întunecimi.

timpul se adună în cochilia unei mîini,

printre încrengăturile apelor rătăcite printre vertebre.

pîinea noastră cea de toate morțile nu ne-o mai dă nimeni.

nimeni nu mai așteaptă la răscruce obositele începuturi,

prăpăstiile îndurării și ale decăderii crescute din același tărîm.

doar o inimă de lut mai bate zadarnic gongul amiezii.

ne strigă pe nume străine, pe nume de împrumut.

doar trupul mai tresaltă ca un animal hăituit al pămîntului.

doar noi mai așteptăm într-o așteptare golită de toate cuvintele.

alte goluri ne învățau umbrele pe de rost.

mari întinderi ne așteptau cu nerăbdările troienite peste tot.

nori fără adresă ne urmăreau la fiecare cotitură de drum,

cu ploi care ne ruginesc trupurile pînă la ultima filă.

ca un marș funebru la căpătîiul unei clipe împotmolite în alt timp.

acolo așteptam să cadă peste noi praful și pulberea înserării.

tot vacarmul vocilor care plutesc din adînc în adînc.

toate acele arătări pe care le trăgeam ca pe un cadavru după noi.

pînă dincolo de apele somnului, de malurile eflorescente.

pînă în acele goluri care ne învață marșul trecerilor pe de rost.

propoziții prin care treceam ca printr-un infern de probă,

legați cu lungi fire de păianjeni, cu deșertice melancolii.

trecuți cu greu prin vama pustie a cuvintelor rămase în urmă.

a tăcerilor prăbușite în orbitele zărilor încremenite.

tot golul care ne umple cu atîtea vieți de apoi.

ne aruncă în bătaia neagră a clipei, în vîltoarea anotimpurilor tîrzii.

ne pune în priviri alte ruine de netrecut, alte tăcute suspine.

cu făclii aprinse ne cheamă în infernul de probă al altor propoziții.

în acele înțelesuri nerostite niciodată de nimeni.