Poeme de George Vulturescu însoțite de o parodie semnată de Lucian Perța

Mormântul Poemului Neterminat

Toată ziua am lucrat la vulnerabilitatea acestui poem…

Cuvintele lui au o cicatrice: le-am ținut în palmă piciorușele

până m-ai scufundat, Doamne, în apa morții.

Nu voiam să fiu mai mare decât cuvintele poemului

și decât moartea lor; nu voiam să fiu un fals poet

și să nu am, și eu, vulnerabilitatea poemului pe care-l scriu.

La asta am lucrat toată viața – la vulnerabilitatea poemelor

mele: am dat drumul celor șapte cocori care mă purtau pe aripi

printre crenelurile creierului meu; am tras, repede, linie

între litere – ele nu au ochi, ca și cârtițele, neștiind

că albul paginii e albul Tău, Doamne,

pe care-l împarți doar cu îngerii.

Am scris și poeme scălâmbe – unele cioplite cu dalta,

altele trase cu cleștele din paginile iraționalului

unde-mi țin frica. Le-am auzit goarnele lor de foc mistuindu-mi

auzul; pe altele le-am lăsat să danseze, nebune,

pe podeaua saloanelor unde Flaubert a văzut doar

„balurile mascate ale imaginației”.

Dar, niciodată nici un vers al meu nu și-a plâns de milă,

nici n-a tremurat, ca și marea în scoică, ajuns pe marginea

paginii unde asceții își țin satârul:

nu cred că sfârșitul versului este la marginea paginii.

În unele dintre ele abia acolo încep cratere ascunse, crevase,

pe unde cuvintele se-ntorc înapoi, precum râurile la izvoare.

Îmi place să cred că vei îngădui pentru el măcar o cruce

pe marginea drumurilor pe unde umblă doar cei vitregiți

cu însemnul „Mormântul Poemului Neterminat”.

Această inscripție este mai cinstită decât notele de subsol

Din Istoriile literare ale irodienilor oficioși de azi.

Numai falșii poeți pot crede că nu sunt fire de nisip cuvintele

de pe pagini dacă le-ai așezat prost în poem,

că nu se pot desprinde precum puful de păpădie!

Eliberează-te, cuvântule, dacă m-am crezut mai mare decât tine,

eliberează-mă și pe mine de nisipul din mine, eliberează-mă

de puful de păpădie, cum eliberează florile mierea pentru albine,

cum se desprinde și Dumnezeu de Moarte

ca să poată fi mai mare decât ea,

cum și copilăria mea s-a desprins de mine ca să rămână

mai mare decât viața mea!

Îngăduie asta, Doamne, ca și un poem neterminat să aibă o cruce –

ea e vulnerabilitatea mea: învierea este singurul sărut

pentru care aș fi murit zi de zi în versurile mele…

Golul de sub aureole

…Eram așezat pe o băncuță din pridvorul Bisericii Vechi

de la Sinaia, ctitorită prin 1690-1695 de un Cantacuzino –

spătarul Mihai, călător pe la Muntele Sinai.

Priveam scenele cu sfinți de pe peretele pronaosului

zugrăvit de Pârvu Mutu: în partea de jos, spre podele,

chipurile lor erau estompate, absorbite de piatra zidului.

Mi-am adus aminte de zguduitorul desen al lui Ștefan

Munteanu, înstrăinat prin California, „Pleacă sfinții de la

Voroneț” – unde heruvii se desprind din frizele zidurilor

și se urcă spre cer, precum fumul jertfelor.

La Sinaia au rămas doar aureolele lor – probabil pictate

cu alte culori, mai pregnante. Din golul cenușiu, o pată,

mă absorbea un frig nesățios. Părea un vârtej tulbure,

precum al vâltorilor din Negrești-Oaș, unde femeile

spălau cergile și iile, fețele de perne și gacii oșenilor.

Nu eram sigur dacă trebuie să blamez golul de sub aureole

Sau să-l laud pentru că ne tăinuiesc chipurile?

Iluminările lui Rimbaud mi-au venit în ajutor cu mirosul lor

de cenușă care „pâlpâie în aer” și-i aud vânturile:

„Vai, s-a sfârșit cu Evanghelia!” (1 Dar liturghia din biserică

răsuna la difuzoarele din curtea mănăstirii.

Iar eu hăituiesc din memorie povața lui de „tâlhar al

focului”: aproape că râd – ce să furi de sub aureolele

sub care au rămas doar umbre descojite?

Rânduri de turiști trec ascultând explicații la căști

în timp ce privesc cetele de sfinți și asceți, așezați pe

rânduri de bănci de zugravul nostru, fiecare cu o carte în mâini,

parcă întinzându-ne-o dintre încrustăturile cu frunze de laur,

sau de viță-de-vie, cu care le-a înconjurat.

Aud rugăciunile corului din biserică la difuzoare:

sunetele zgârie urechea, parcă ar avea gheare, cu care

se cațără pe pereții acestui gol de sub aureole,

încercând să se prindă de aerul dintre vitralii.

E o roire în jur în care aș putea așeza chipul țăranului

de la intrarea mănăstirii care vindea linguri înflorate;

sau pe tânăra de pe banca alăturată care fotografia cu 

evlavie catapeteasma, ori fețele copiilor care vindeau

mure… Ierte-mi-se gândul, Doamne,

nu sunt decât un plagiator

care umplu golul de sub aureole…

___

1) Rimbaud, Scrieri alese, Iluminări, XII, (Fraze);trad. de Petre Solomon și N. Argintescu-Amza, EPL, București, 1968.

Lupii văd cu urletul

Numai noi știm care am umblat prin codri:

lupii nu pot trăi pe depozitele de gunoaie ale orașelor –

mirosurile lor îi înnăbușă…

Le-au tăiat copacii pădurilor cu drujbele,

le-au răscolit cu buldozerele huceagurile unde își aveau

culcușurile cu pui…

I-am luat în firidele, în nisipurile Ochiului meu Orb –

Hălăduiesc cu ei pe colinele lui sterpe și urlăm la lună:

urletul este modul lor de viață

sunetele lui sunt văgăuni și burniță și desișuri

cum a prevăzut Gottfried Benn în „sfârșitul de psalm”:

„Tot ce are existența mai misterios și mai nocturn”

„Unii au gărgăuni în cap:

își lasă creierii macerați pentru foamea lor:

tu ai lupi în cavernele Ochiului tău Orb, îmi zice un cărpănos

de academician. Nu ți-e suficient că se agață de pereții lui

cu ghearele încercând să ne atace?…”

Zic: Ochiul Orb este un mare depozit de coșmaruri –

lupii văd prin ele cu mușcătura cu care sfâșie grumazul

fiarelor pădurii. Conducătorii lor nu sunt îngeri

– nici nu știu dacă lupii au primit îngeri de la Domnul –

nici versurile nu au.

Urletul lor trece tinerii lupi direct din culcușuri în febra haitei

cum trecem noi dintr-o vârstă în alta,

cum trec și cuvintele dintr-un poem în altul, răspunzându-și

precum răspunde un urlet la alt urlet

Asta mi-a venit: să ies în stradă și să urlu printre

oameni. La început nimeni nu m-a luat în seamă și

nu mi-a răspuns nimeni. Apoi am deslușit voci:

se distingeau printre urletele prelungi – 

o mie de urlete

și încă o mie de urlete

ca și cum oamenii ar ține în cuștile vocilor mii de lupi…

Dumnezeu, îngrijorat, își chemă îngerii în noaptea cu lună

și le zise:

– Să-i iert, pentru că nu știu cât de limpede văd cu urletul lor?…

Parodie de Lucian Perța

George Vulturescu

Și urșii se împușcă, nu-i așa?

(după poemul Lupii văd cu urletul)

(fragment)

Nimeni nu mai știe câți urși

mai avem prin ce resturi de pădure

ne-au rămas din codri în Nord și dincolo de Nord*

după ce o mulțime au fost duși

în altă parte, cică de repopulare măsuri,

mă rog, a trebuit să fim de acord…

I-au luat dintre pietrele Nordului pline

de aur și iederă să hălăduiască printre coline

sterpe, numai că ei imediat

au coborât spre gunoaiele orașelor

și, în căutare de mâncare și habitat,

au scormonit în orașe și varul pereților.

Dar așa cum au prevăzut și legiferat edilii

urșii sunt intangibili

„în existența lor misterioasă și nocturnă”

și să nu fim cărpănoși și penibili,

pe edili noi am fost orbi prin Nord și i-am ales din urnă!

*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.