Poeme de George Vigdor

Eu nu sunt gata să mor, chiar să mor…

Mă exasperează cumplit

matematica simplă a morții, 

cramponarea ei în numere mici,

care doar printr-o minune ajung

la piatra de hotar a lui o sută. 

O bornă ciudată 

aflată la eterica răspântie

dintre statul materialității căzute

și țara luminii veșnice. 

Mă deprimă biologia simplistă a corpului 

în permanentă criză existențială 

între starea de moluscă 

și cea de verticalitate solidă. 

Mă descumpănește în fiece clipă 

chimia gregară a trupului

cufundat în mocirla sângelui, limfei, hormonilor,

starea de mlaștină cu pretenții de demiurg. 

Mă întristează elementaritatea 

fizicii cuantice a vieții, 

uneori corpuscul alteori undă,

incertitudinea ca stare existențială. 

Științele nu mă ajută cu nimic

în a desluși taina curcubeului

ori misterul copilului

gângurind primele cuvinte: 

nici măcar de a explica esența 

acestui șirag de nimicuri

întrupate în miraculoase cuvinte. 

De ce mie umilului George Vigdor

rob al poeziei și prizonier al ecuației cu dor

uneori universul îmi șoptește tânguitor; 

pregătește-ți sufletul pentru zbor, superb zbor

dar eu nu sunt gata să mor, chiar să mor

mă așteaptă înalturi unde vreau să zbor, sublim zbor…

Hălăduiesc la limita absolutului

Hălăduiesc mereu la limita absolutului

habar n-am cum să-l ating, cum să-l apuc

știu doar că suntem entități diferite; 

eu doar o maimuță mai evoluată 

iar el, absolutul, probabil o metaforă divină. 

Încartiruit în trei dimensiuni 

și un interval neglijabil de timp

nu am cum să-l cuprind, cum să-l scriu sau să-l descriu. 

În pătrățica mea de infinit 

trăiesc neglijabil între gratii metafizice,

între care doar lumina filtrată a intuiției 

mă poate catapulta pentru o clipă 

în paradisul multidimensional al absolutului. 

Poate că m-aș descurca mai bine

dacă absolutul ar fi o femeie veșnică 

un izvor nesecat de iubire și fecunditate, 

cu care aș procrea mereu 

într-o îngemănare cosmică supremă 

viitoarea armată a speranței ultime. 

Intersecția dintre absolut și firul de praf stelar cu eticheta „eu”

este aproape întotdeauna o mulțime vidă, 

străluminată arareori de viziuni divine

imperceptibile, indescriptibile, inefabile. 

Încerc să mă așez în pagină

Încerc să mă așez în pagină 

precum Lenin în mausoleu 

ori ca un faraon egiptean 

în centrul de greutate al piramidei. 

Caut disperat punctul nevralgic al poemului,

acolo unde se intersectează magic

cuvântul cu emoția

sau rațiunea cu sentimentul. 

Eu cred în tăcerea absolută 

în magia premergătoare cuvântului, 

unde energia divină e în stare pură. 

Acolo se nasc psalmii și odele

în rezonanța vibrațiilor primordiale 

ce reverberează armonii și frecvențe unice. 

Acolo se nasc și lacrimile purității 

esențe fluide ale durerilor universale. 

La început au fost chinurile facerii lumii, 

de abia apoi, Dumnezeu și-a pus scribii la treabă 

să folosească cuvântul, sămânța spiritului,

plămădită tot de Atotputernicul

ca să scoată omul dintre dobitoace. 

La rândul meu, dobitoc într-ale existenței, 

mă folosesc cu voluptate de cuvânt

să-mi construiesc scara spre cer

treaptă cu treaptă, cădere și urcuș 

să mă eliberez de purgatoriul deșertăciunii. 

Încerc să mă așez în pagină 

sub camuflajul cuvintelor încropite într-un poem,

să-mi reazăm scara de tăcerea dintre cuvinte,

să urc spre cer cu puterea metaforei

și energia primordială a verbului. 

Încerc să mă așez în provizoratul paginii, 

poate voi avea șansa unei figuri de stil

care mă va propulsa în eternitate.