Poeme de George Nina Elian

Oameni

suntem din ce în ce mai tăcuți

(aidoma ochilor mirați şi candizi

ai celui ce trage să moară)

ziua stă agățată de canatul ferestrei

vânătă ca un şoricel ucis de melancolie

trei străzi mai încolo –

anesteziantul susur al ploii

ori poate eternitatea

discret depărtându-se de locul faptei

Capitulare

aveți dreptate:

poezia n-are

nimic palpitant în ea.

nimic.

doar bătăile inimii

Inevitabil ca un capăt de drum

nostalgiile mele datează

dinainte de-a avea amintiri

basmul spune că moștenisem bijuteriile

coroanei iar coroana era din frunze și

flori veștede (cerul morții era indigo)

se lăsa seara: vântul

ca un voal de mireasă dansa

deasupra mării

agentul de la rutieră explica: la acest colț

de stradă mașina unui președinte va sări în

aer iar pentru echilibru la celălalt colț un

opozant al sistemului va fi aruncat în canal

(asta e regula jocului democratic –

concluziona el cu un zâmbet doct)

un copil întreba: ce e o dorință?

i se răspundea:

les gens étaient très amoureux et en

même temps très malades

(întotdeauna se găsește ceva

care să despartă un ochi de celălalt)

nu-mi mai

aminteam nimic d(o)ar puteam pluti

auzeam vântul trecând printre crengile

unui copac cu frunze roșiatice/ știam

cum se va încheia totul:

inevitabil ca un capăt de drum

de unde poți vedea ploaia de stele

și trandafirul de un alb

funerar din paharul de vodcă,

înflorit spontan în absența

bețivului care fusesem cândva

Declarație de simplu viețuitor

nu mai cer de mult

nici iubire

nici îndurare

tot ce mai vreau

e doar să-mi duc singurătatea

la bun sfârșit

(care cuvânt va fi oare primul

pe care-am să-l uit?)

nimic n-are legătură cu nimic și

nimeni cu nimeni

o femeie plânge în lift ținând un

iepure de jucărie în brațe

(insert publicitar: obiectul de alături e doar

o cameră de supraveghere și n-are niciun motiv să

se emoționeze de ceea ce vede)