Florica Pop
Poezia, la noi, e… Primăvară!
Pământul a obosit de ceață și ger,
Răsăritul i-a fost prea mult întârziat.
Imagini gri s-au așternut pe sub Cer
Menite a-i bloca coloritul destinat.
A sosit clipa când semințele speranțe nutresc
Vieții, în veșnicie, înfingându-i rădăcina
Acompaniind cântecul zorilor ce mijesc.
Ramurile păsări invită spre-a-nveseli tulpina,
Afară zburdă verde, îndrăzneți muguri plesnesc!
Poetu-și smulge din profund Cuvântul
Orbecăind printre neliniști și tenebre.
E singurul ce-și ia, în orice vremi, avântul,
Zilei să-i picure gânduri stelare
Invitând suflete la trăiri plenare,
Erou ce zboară-n anotimpul deșteptării
Iubind și reînviind celesta chemare.
Simțurile se trezesc din amorțire
Ascultând glasul inspiratelor condeie,
La îndemnul lor, în cetate-i strălucire,
Atâtea suflete tresar, gânduri scânteie
Jucând în hora bucuriei eterne!
Primăvara, la noi, e… Poezie!
Plângea pământul din dor de Soare
Râsul, de ger, fiindu-i sugrumat,
Ironic, câte-o pasăre rătăcită, mai apare
Mei căutând pe câmpul înghețat.
Anunțul e dat de-un mugur ce plesnește
Vestind trezirea naturii din nepăsare.
Acolo, în Țara Silvaniei, e Sărbătoare!
Râuri de versuri curg în pagini rare,
Acordând minți și inimi la trăiri stelare.
Poeții doar mai percep a gliei șoaptă,
Ochii-și apleacă spre verdele crud,
Elan își iau de la proscrisa-le soartă,
Ziua doar glasuri de înger aud
Izvorând, peste seceta inimii, apă vie,
Emoțiile nu le azvârle-n absurd,
Iubirea rămânând credibilă alifie.
Să-mbrățișăm polenul ce curge prin pagini
Apăsat crezând în harul presărat
La-ndemâna ta, cel ce cauți imagini
Ale celor ce sunt, de la cei ce-au plecat
Judecând, cu milă, călătorul, ce semne-a lăsat.
Ionel Rusu
Cea dintâi rază din soare
Cea dintâi rază din soare, în vis, cu ochii deschiși,
Mi-a binevestit: „Hristos va învia”, trezește-te!
Mi-a atins ultradiscret fruntea,
Precum albina florile cu brumă toamna, încrețită de răni nevăzute,
Mi-a picurat cu stropitoarea adânc de germeni de alint, după varii capricii,
Mi-a resuscitat inima cu dorurile sfinte după primăverile de altădată, adolescentine.
Mi-a dat la o parte, ca îngerul piatra de pe mormânt,
Voalul încețoșat de pe caldarâmul tocit și tăcut al gândurilor de păianjen,
Forjate în cupa munților cu insistență.
Ora et labora! Labora et ora! Iată a venit cu soluții!
Ea, aceeași dintâi rază a poposit în pridvorul ochilor,
Ca un colind din lumină, ce-mi prorocește că va mai veni.
Mi-a dat ora exactă pentru ieșirea din infernul nopții.
Mâine, poimâine,… cine știe? O voi preîntâmpina cu replică,
Timp de o secundă cu ochii închiși…
