Poeme de Enrique Nogueras

Estimated read time 8 min read

Enrique Nogueras (n. Granada,1956) este licențiat în Filologie Clasică și Filologie Romanică la Universitatea Granada, unde a obținut doctoratul în a doua specialitate cu teza despre Tradiția clasică în poezia lui Fernando Pessoa, Carles Riba și Luis Cernuda. Este profesor titular de Filologie Romanică la Universitatea Granada și autor a numeroase lucrări cu caracter academic, între care amintim cele despre poetul Ausias March, secolul XV. A fost profesor colaborator la Universitatea din Iași, iar din 2012 este profesor invitat la Universitatea din Suceava. De asemenea, traduce din literatura portugheză și română, între care amintim: „Historia del futuro” (Cátedra, 1987) de António Vieira, si „Narraciones” de Mihai Eminescu, pentru care a primit Premiul Memorial Ipotești. Până în 2018 a fost editor adjunct al revistei „El genio maligno”, iar în prezent co-dirijează „El mundo románico”. În 2013 a participat la Festivalul Internațional de Poezie din Bistrița, cu cartea de poeme „Ore la Mogoșoaia / Horas de Mogoșoaia”. În 2017 i-a apărut „De la resurrección” şi în anul următor caietul de poeme traduse în portugheză „Terceira Margem”. În 2019 a primit premiul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” la Târgu Jiu. În anul 2021 i s-a decernat Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri” de către Președinția României, semnată personal de către Președintele Klaus Werner Iohannis.

Deszăpezire

„E târziu și se face frig”. (Luis Cernura)

I. Înzăpezire

(pentru Cătălina Pînzaru)

Încet, în oraș, zăpada ușoară

cu alba ei frumusețe cade și cade,

acoperă trotuare și parcuri, acoperă copaci

acoperă inima ta blândă și senină

și întinde covorul său tăcut,

alertează, anticipează trecerea ta,

iar nerăbdările tale

le primește tăcut,

iar pe străzi

deschide cu calm trotuare insolite.

Această zăpadă insistentă și misterioasă

îți amintește de vechiul timp al copilăriei,

nerăbdarea și iubirile

sau iertarea și uitarea care distrug

tot ce a fost frumos și nostalgia.

Casa ta, în această zăpadă azi o refaci.

Suceava, 19 ianuarie 2013

II. La o conferință despre științele umane

(Lui Dorel Fînaru) 

Într-o amiază de toamnă

o fată citește pereților

într-o sală dărăpănată, veche și încălzită,

în timp ce patru sau cinci persoane moțăim pe furiș

așteptând răbdători să termine discursul.

Fata e frumoasă și căruntă și curată și tristă și citește

un studiu științific ce tratează,

chiar dacă ea nu știe,

despre inutilitatea absurdă a acestei lumi.

De după geamuri, dimineața strălucește cu

geroasa melancolie a Europei de Est.

Chișinău, 14 octombrie 2018

III. Pisici în Herăstrău

Arde inima mea în cerul de foc

și pașii mei traversează solitari și lenți 

aleile parcului, când mă lași singur.

Acum m-aș schimba în iarba arsă

de lumina care se reflectă în apele lacului,

violentă și crudă

sau m-aș schimba în indiferența suverană și disprețuitoare

a pisicilor care privesc – somnoroase și trufașe –

cum trec oamenii aproape meditând,

ca o  turmă stângace printre tarabele

cu exponate de ceramică sau dulciuri.

Pisicile contemplă,

cu ochii mijind,

disprețuitoare și tăcute,

povestea noastră neizbutită,

cu insolența distantă pe care le-au dat-o zeii.

Aceste pisici care privesc cu reticență și sarcasm,

în timp ce seara arde ca un jar

în sufletul meu aprins.

Brașov, 7 iulie 2012

IV. Plimbare pe Duero

Prin puhoiul de turiști,

dintr-odată râul curge numai pentru noi,

vaporul se leagănă ușor

și izolându-ne de ceilalți ne întoarcem la poveștile noastre,

căutând cu ochii secretele ce au trecut,

istoriile impasibile ce nu au lăsat urme

sau surâsul complice al cuiva care vorbește o limbă

pe care o înțelegem…

Tu privești spre Gaia, eu spre casele din Porto

ce se înalță orgolioase și disprețuiesc apele,

barurile, terasele

și îmi amintesc de alți ani și de alte melancolii,

de acel prim Congres de studii despre Pessoa,

de striptease, de Fado, de Candeia sau de D. Jorge,

de sistemul electric,

de campingul de unde am fugit,

de hoteluri ale căror nume

nici nu mi le amintesc

și de dorințele pierdute în ceața

acelei tinereți

umezită de poeme, fructe și vinho verde.

Tu privești spre Porto, eu înspre Gaia:

micile relee, cabinele

brăzdează aerul cu reclame

imense de crame cunoscute.

Și sub fiecare pod tu mă privești

și încerci să faci un selfie și eu te măsor cu privirea,

în timp ce pescărușii

se ridică dintr-odată în stoluri și salută

luna care se etalează deja sau șlepurile

și atunci surâdem, idioți și fericiți.

Oporto-Granada, ianuarie 2018

  

V. Hotel Metropole

Auzi ploaia în balcon,

te ridici din pat și deschizi geamul,

jos Piața de Joao IV strălucește sub clar de lună,

ploaia dă luciu plăcilor uzate ale străzii,

mici ca piesele unui puzzle imens,

sub lumina difuză a vechilor lampioane….

Ca acum mulți ani, ploaia îți stropește fața,

dar vântul e aprig

și mângâierea nopții nu știe nimic de acele vremuri.

Sângele tău curge azi calm cu melancolia

cuiva ce murmură un fado și caută ungherele

în care tinerețea își celebra dorința:

prin piețe, restaurante, baruri de ginjinha,

un peisaj de nori și cafele și gresii

și versuri învățate pe de rost,

lângă case de diferite și stinse culori.

De multe ori ai visat să te întorci în Lisabona,

doreai cu pasiune să te întorci în Lisabona,

ca unul care se întoarce, în sfârșit, la începutul său,

pentru că acolo te-ar fi așteptat marea dragoste,

sau poate libertatea, gloria și secretul,

promisiunea nu știu cărui zbucium,

jarul vieții tale ducându-se pe apă.

Azi pentru prima dată, în această noapte perturbată

de picăturile ploii și de zgomotul îndepărtat al unui motor,

luminile de sărbătoarea crăciunului celebrează anul,

tăcerea repetă că este iarnă în Lisabona

și este iarnă în viața ta și este iarnă în visul tău.

Cineva doarme foarte aproape și altcineva doarme foarte departe,

foarte departe de Lisabona

și în patul învecinat cu balconul

unde apa dizolvă anxietatea și nostalgia ta;

știi că inima este o pasăre confuză

și chiar dacă nu ai schimba această noapte pe o alta,

tu știi că ai vrea să te întorci mereu în Lisabona,

să vezi răsăritul cu ea în piață

și să vezi asfințitul ca și cum timpul nu ar fi

funinginea evazivă ce corodează lucrurile,

această rețea lipicioasă…

Dar nimic nu ne mulțumește:

în piața goală viața este o minune

și totuși,

te urmărește un vârtej de fantome,

când ție îți lipsește doar un trandafir purpuriu

– în gură, pe buze –

și nimic altceva.

Lisabona-Malaga, ianuarie 2008

VI. Zbor

De la zăpadă până la încolțirea grâului trec râuri,

de la zăpadă până la mare,

de la origini până la golul infinit și cotidian,

marile, minunatele, largile râuri,

micile pâraie și izvoare,

râurile de hârtie de ciocolată

din copilărie, râurile acestei vieți

precum și ale celeilalte vieți,

pentru că toate trec,

așa e și trecerea noastră.

Acum, eu singur

zbor într-un avion pe jumătate gol,

privesc râuri de nori și amintiri,

visez litere grecești ce dezlănțuie

în mine promisiuni și mă întreb

de când totul trece, unde merg

și gândesc la tine ca marinarul

în porturi și furtuni, care se întreabă

și nu găsește răspunsurile pe care și le dorește.

Nu la fel ca râurile care trec prin satul meu,

dar știu că mă aștepți ca un râu,

care își păstrează apele mereu,

chiar dacă și le schimbă.

Granada, Madrid, 12 iulie 2017

VII.

1 octombrie 2017 

Și eu sunt obosit de patria mea

această curvă ascunsă și vrășmașă

ce simulează că te iubește și înveninează

frumusețea lumii și a lucrurilor

și privirile și gândurile

și face să încolțească ura și disprețul…

Patria este doar un nume ce te învață

în beneficiul unui inventar străin

și nedrept, de aceea sunt obosit

de vorbăria despre patria mea

și de toate patriile de pe pământ

chiar dacă am iubit profund

numele sau râurile sau limba

multor orașe și cunosc,

mereu diferitele tradiții și obiceiuri,

și femei și bărbați, ritualuri,

rugăciuni de-a lungul timpului, în final aceleași,

în dragoste și în neîncredere.

De aceea sunt obosit de patria mea

și mult mai obosit de a voastră

a celor care încă nu existați:

este o crimă nevrednică și gratuită

să inventezi noi adevăruri false

și sângeroase, mincinoase patrii,

fantome ce nu sunt decât cuvinte,

înainte de a sacrifica bunuri și vieți.

Iași, 8 octombrie 2017

VIII.

Rugăciune

A scrie numele tău,

a citi toate literele lui una câte una,

a insista fără oboseală, fără speranță,

a lua numele tău în deșert.

știind că este inutil.

Amin.

Traducerea și adaptarea de

Eugen BARZ și Mihaela VECHIU

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours