Enrique Nogueras (n. Granada,1956) este licențiat în Filologie Clasică și Filologie Romanică la Universitatea Granada, unde a obținut doctoratul în a doua specialitate cu teza despre Tradiția clasică în poezia lui Fernando Pessoa, Carles Riba și Luis Cernuda. Este profesor titular de Filologie Romanică la Universitatea Granada și autor a numeroase lucrări cu caracter academic, între care amintim cele despre poetul Ausias March, secolul XV. A fost profesor colaborator la Universitatea din Iași, iar din 2012 este profesor invitat la Universitatea din Suceava. De asemenea, traduce din literatura portugheză și română, între care amintim: „Historia del futuro” (Cátedra, 1987) de António Vieira, si „Narraciones” de Mihai Eminescu, pentru care a primit Premiul Memorial Ipotești. Până în 2018 a fost editor adjunct al revistei „El genio maligno”, iar în prezent co-dirijează „El mundo románico”. În 2013 a participat la Festivalul Internațional de Poezie din Bistrița, cu cartea de poeme „Ore la Mogoșoaia / Horas de Mogoșoaia”. În 2017 i-a apărut „De la resurrección” şi în anul următor caietul de poeme traduse în portugheză „Terceira Margem”. În 2019 a primit premiul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” la Târgu Jiu. În anul 2021 i s-a decernat Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri” de către Președinția României, semnată personal de către Președintele Klaus Werner Iohannis.
Deszăpezire
„E târziu și se face frig”. (Luis Cernura)
I. Înzăpezire
(pentru Cătălina Pînzaru)
Încet, în oraș, zăpada ușoară
cu alba ei frumusețe cade și cade,
acoperă trotuare și parcuri, acoperă copaci
acoperă inima ta blândă și senină
și întinde covorul său tăcut,
alertează, anticipează trecerea ta,
iar nerăbdările tale
le primește tăcut,
iar pe străzi
deschide cu calm trotuare insolite.
Această zăpadă insistentă și misterioasă
îți amintește de vechiul timp al copilăriei,
nerăbdarea și iubirile
sau iertarea și uitarea care distrug
tot ce a fost frumos și nostalgia.
Casa ta, în această zăpadă azi o refaci.
Suceava, 19 ianuarie 2013
II. La o conferință despre științele umane
(Lui Dorel Fînaru)
Într-o amiază de toamnă
o fată citește pereților
într-o sală dărăpănată, veche și încălzită,
în timp ce patru sau cinci persoane moțăim pe furiș
așteptând răbdători să termine discursul.
Fata e frumoasă și căruntă și curată și tristă și citește
un studiu științific ce tratează,
chiar dacă ea nu știe,
despre inutilitatea absurdă a acestei lumi.
De după geamuri, dimineața strălucește cu
geroasa melancolie a Europei de Est.
Chișinău, 14 octombrie 2018
III. Pisici în Herăstrău
Arde inima mea în cerul de foc
și pașii mei traversează solitari și lenți
aleile parcului, când mă lași singur.
Acum m-aș schimba în iarba arsă
de lumina care se reflectă în apele lacului,
violentă și crudă
sau m-aș schimba în indiferența suverană și disprețuitoare
a pisicilor care privesc – somnoroase și trufașe –
cum trec oamenii aproape meditând,
ca o turmă stângace printre tarabele
cu exponate de ceramică sau dulciuri.
Pisicile contemplă,
cu ochii mijind,
disprețuitoare și tăcute,
povestea noastră neizbutită,
cu insolența distantă pe care le-au dat-o zeii.
Aceste pisici care privesc cu reticență și sarcasm,
în timp ce seara arde ca un jar
în sufletul meu aprins.
Brașov, 7 iulie 2012
IV. Plimbare pe Duero
Prin puhoiul de turiști,
dintr-odată râul curge numai pentru noi,
vaporul se leagănă ușor
și izolându-ne de ceilalți ne întoarcem la poveștile noastre,
căutând cu ochii secretele ce au trecut,
istoriile impasibile ce nu au lăsat urme
sau surâsul complice al cuiva care vorbește o limbă
pe care o înțelegem…
Tu privești spre Gaia, eu spre casele din Porto
ce se înalță orgolioase și disprețuiesc apele,
barurile, terasele
și îmi amintesc de alți ani și de alte melancolii,
de acel prim Congres de studii despre Pessoa,
de striptease, de Fado, de Candeia sau de D. Jorge,
de sistemul electric,
de campingul de unde am fugit,
de hoteluri ale căror nume
nici nu mi le amintesc
și de dorințele pierdute în ceața
acelei tinereți
umezită de poeme, fructe și vinho verde.
Tu privești spre Porto, eu înspre Gaia:
micile relee, cabinele
brăzdează aerul cu reclame
imense de crame cunoscute.
Și sub fiecare pod tu mă privești
și încerci să faci un selfie și eu te măsor cu privirea,
în timp ce pescărușii
se ridică dintr-odată în stoluri și salută
luna care se etalează deja sau șlepurile
și atunci surâdem, idioți și fericiți.
Oporto-Granada, ianuarie 2018
V. Hotel Metropole
Auzi ploaia în balcon,
te ridici din pat și deschizi geamul,
jos Piața de Joao IV strălucește sub clar de lună,
ploaia dă luciu plăcilor uzate ale străzii,
mici ca piesele unui puzzle imens,
sub lumina difuză a vechilor lampioane….
Ca acum mulți ani, ploaia îți stropește fața,
dar vântul e aprig
și mângâierea nopții nu știe nimic de acele vremuri.
Sângele tău curge azi calm cu melancolia
cuiva ce murmură un fado și caută ungherele
în care tinerețea își celebra dorința:
prin piețe, restaurante, baruri de ginjinha,
un peisaj de nori și cafele și gresii
și versuri învățate pe de rost,
lângă case de diferite și stinse culori.
De multe ori ai visat să te întorci în Lisabona,
doreai cu pasiune să te întorci în Lisabona,
ca unul care se întoarce, în sfârșit, la începutul său,
pentru că acolo te-ar fi așteptat marea dragoste,
sau poate libertatea, gloria și secretul,
promisiunea nu știu cărui zbucium,
jarul vieții tale ducându-se pe apă.
Azi pentru prima dată, în această noapte perturbată
de picăturile ploii și de zgomotul îndepărtat al unui motor,
luminile de sărbătoarea crăciunului celebrează anul,
tăcerea repetă că este iarnă în Lisabona
și este iarnă în viața ta și este iarnă în visul tău.
Cineva doarme foarte aproape și altcineva doarme foarte departe,
foarte departe de Lisabona
și în patul învecinat cu balconul
unde apa dizolvă anxietatea și nostalgia ta;
știi că inima este o pasăre confuză
și chiar dacă nu ai schimba această noapte pe o alta,
tu știi că ai vrea să te întorci mereu în Lisabona,
să vezi răsăritul cu ea în piață
și să vezi asfințitul ca și cum timpul nu ar fi
funinginea evazivă ce corodează lucrurile,
această rețea lipicioasă…
Dar nimic nu ne mulțumește:
în piața goală viața este o minune
și totuși,
te urmărește un vârtej de fantome,
când ție îți lipsește doar un trandafir purpuriu
– în gură, pe buze –
și nimic altceva.
Lisabona-Malaga, ianuarie 2008
VI. Zbor
De la zăpadă până la încolțirea grâului trec râuri,
de la zăpadă până la mare,
de la origini până la golul infinit și cotidian,
marile, minunatele, largile râuri,
micile pâraie și izvoare,
râurile de hârtie de ciocolată
din copilărie, râurile acestei vieți
precum și ale celeilalte vieți,
pentru că toate trec,
așa e și trecerea noastră.
Acum, eu singur
zbor într-un avion pe jumătate gol,
privesc râuri de nori și amintiri,
visez litere grecești ce dezlănțuie
în mine promisiuni și mă întreb
de când totul trece, unde merg
și gândesc la tine ca marinarul
în porturi și furtuni, care se întreabă
și nu găsește răspunsurile pe care și le dorește.
Nu la fel ca râurile care trec prin satul meu,
dar știu că mă aștepți ca un râu,
care își păstrează apele mereu,
chiar dacă și le schimbă.
Granada, Madrid, 12 iulie 2017
VII.
1 octombrie 2017
Și eu sunt obosit de patria mea
această curvă ascunsă și vrășmașă
ce simulează că te iubește și înveninează
frumusețea lumii și a lucrurilor
și privirile și gândurile
și face să încolțească ura și disprețul…
Patria este doar un nume ce te învață
în beneficiul unui inventar străin
și nedrept, de aceea sunt obosit
de vorbăria despre patria mea
și de toate patriile de pe pământ
chiar dacă am iubit profund
numele sau râurile sau limba
multor orașe și cunosc,
mereu diferitele tradiții și obiceiuri,
și femei și bărbați, ritualuri,
rugăciuni de-a lungul timpului, în final aceleași,
în dragoste și în neîncredere.
De aceea sunt obosit de patria mea
și mult mai obosit de a voastră
a celor care încă nu existați:
este o crimă nevrednică și gratuită
să inventezi noi adevăruri false
și sângeroase, mincinoase patrii,
fantome ce nu sunt decât cuvinte,
înainte de a sacrifica bunuri și vieți.
Iași, 8 octombrie 2017
VIII.
Rugăciune
A scrie numele tău,
a citi toate literele lui una câte una,
a insista fără oboseală, fără speranță,
a lua numele tău în deșert.
știind că este inutil.
Amin.
Traducerea și adaptarea de
Eugen BARZ și Mihaela VECHIU
+ There are no comments
Add yours