Poeme de Dumitru Branc

singurătatea de apoi e „viața viitoare”

(Carlos Drummond de Andrade)

am viețuit „între iubire și foc”

am condensat strada, lumea, în perimetrul sinelui

în implozia generoasă a vieții

arheologi iscusiți au descoperit, stratificate

eschilele cuvintelor mele

cum poate doar lumea începuturilor

a ajuns la noi

învechită, ostenită, de nerecunoscut

da, încap toate în inimă

așa mică cum e

odăile ei sunt ceața ticsită cu lucruri știute

văzute și nevăzute, pacea ostenită a ruinelor

lumea de dincolo de lume

martorul mincinos al memoriei

să fac război, să aflu secrete

să descopăr comori

să nu apropii de inimă adevărul

să slăvesc mirajul, să mă destram

ca frunzele, în tăcere, în pădurea lor mică

drumul zilei sfârșea în groapa nopții

în fărâme de umbre stratificate

funinginea lor, marea norului lor

învie și omoară, închide și deschide

ochi și porți, așa pot să răscumpăr

alți oameni pe străzile goale

țara întoarsă în cer

s-au vindecat vechile răni cerești (1)

poți conta pe ea, nu e gheață să se spargă

apă să curgă

șuvoi lâncezind într-o stea

nu am văzut pasăre călătoare să-și rătăcească penele

în asfințit, scrumită, inima

ultimul pas, ultima clipă

nesupravegheat de înger, am început să despic

zilele triste sunt ca norii, apropiați de pământ

iubirea e stupul roit al fulgerului

odată cu noi s-a născut din nimic

nu pot uni fărâmele, strădania mea

va fi perimetrul unui sicriu

hăituit de primejdii, jilțul meu, surpat împăratul

în care îngheață târziu

să fiu iar stăpân peste fitil, să stârnesc iar văpaia

păzită an după an de nelămuritele ploi

zeul a închis vizuinile apropiate, apropieri felurite

ne îndepărtează de noi

s-au vindecat vechile răni cerești (2)

îi trezim pe bătrâni să plece odată cu noi

într-o pulbere fără pene, să nu poată zbura

cântece fără cuvinte scot din gușă păsările scamatoare

s-au vindecat rănile cerești, ne e pustie inima

mă îndepărtez, alte lucruri vă vor umbri

toate se fac un caier de lână cu ițe abia înțelese

naufragii repetate, într-un port în care nu bat vânturi

și drumuri surpate pe care nu știu călători

într-un ungher, uitată Venera din Milo

n-ar fi așa frumoasă cu brațe care mă îndepărtează

când mor

n-o să fiu martorul zilei următoare

îi trezesc pe bătrâni dacă sting un nor

nu pot fi stăpân peste vise, când zorile

desenează o nouă zi

nu sunt singur, cum cred, am îngerul în spate

și port, în firea de copil un surghiun neștiut

nu mi-a fost dată vreo putere, am fost doar îngăduit

să fiu umbră pe jumătate

între mireasă și sabie

zile moi îmi împleticeau picioarele

odată urcat

„în trenul din care nu se mai poate coborî”

într-o invazie de păianjeni, privirea mea

pierdea urma căprioarei tale

în săgeata lui Wilhelm Tell, purtat

spre palide clavicule de pian

port încă în ochi semitonurile genelor tale

forfota lor

noaptea e-un nor cabrat în văzduh

copitele ei scurmă pulberea lactee

îndepărtatele ei inflorescențe

iarba a crescut, poate bate la fereastră

în scoarțele tari ale ușilor

mă pierd îndestulat în casa cu multe odăi

a unui ciorchine

într-o mulțime de obârșii

luminezi

în mestecenii clapelor, fără mejdii, pe pajiști

prada de război a vântului

înfrunzești pretutindeni ca o țară

joaca degetelor tale alcătuiește cuib pentru cântăreții

unui vârtej ilustru care

„astăzi nu ne mai spune nimic”