Colinda copilăriei
Atunci nu, că nu ningea,
dar nici vântul nu răzbătea
că cerul mă apăra
cu taina din maica mea
cu soarele tatălui și visul bunicului
cu țepii surâsului
stă bunica plânsului
că trei prunci își îngropase
din cei nouă numai șase
mai avea, îi mai rămase…
Dar ea totuși se juca
toată vremea-n palma Ta
și nebuna te trăgea
până-n curtea noastră plină
de iarbă și de lumină.
***
Cel ce pe toate le are
cum să nu ierte toate ființele
cum să nu iubească, dacă nu iartă?
Spală-mă cu lumină, mamă,
că am greșit.
Tu luminai cărările toate,
dar eu, oarba, încercată în amăgiri,
de fiecare dată rătăcind,
te găseam cu mâinile pline de soare,
dar acum nu mai ești
nu aici, în întortocheatele gratii,
tocmai acum,
când am cea mai mare nevoie de tine.
Firesc, cum călcai viperele-n picioare,
ca și cum
asta-ți era menire.
Vrăjitoarea
Cu vene crescute,
crescute din vița-de-vie –
mâinile mamei
aprind în vatra lumii
întâiul dintre focuri
eu plutesc în văzduh dând
ocol cercului ce se deșteaptă și
mestecenilor din deal
acolo unde – voal –
aburul îmblânzit al tristeții
bea din inima mea…
vino, spune mama apoi, vom face curat
cerul, apele și pământul,
dar mai întâi, cu privirile doar,
ivește la răsărit primul bob de lumină,
soarele apoi – o avalanșă ce cutremură spațiul.
eu încă plutesc în nimbul acela
desfăcând zăgazurile zilei –
încep să ruginească
șoptește ea – dintr-odată
picată pe gânduri – ruginesc, dar
nu-ți fie frică,
sângele meu e torță nestinsă
și poartă în el iarba fiarelor,
nu te teme…
vom arginta totul, ca-n prima zi
(a facerii) și dintr-odată
cerul plesnește de roadă
și se face, iată,
întâia dimineață a lumii…
Olarul
Eu oare ce fel de vas o să fiu?
Unul ciobit, deformat, pustiu?
Vom scoate de sub pat poemul acesta
căruia i se văd picioarele
de cât de mult a crescut…
Nu se mai poate ascunde.
Vom sări peste niște etape și-l
vom trimite direct în stradă
Nu la cerșit
ci la privit ochi în ochi
suferință, către suferință
că, iată, cresc munți de guri
cu munți de țipete
și nu e nimeni pe pământ
când e noapte și
stăpâna șuieră cu un bici…
(urlă ca leul înfometat)
ca o poartă deschisă
prin care se perindă-n
cascadă
întunecate visele nopții.
Încă dormi?
Doar privești
prin aburită fereastră
cineva tocmai a găsit
la marginea lumii
diamantul despre care
se povestește –
Nu-ți aparține
rămâi în hotarul tău
te vor recunoaște doar atunci
când sângele tău va fierbe
odată cu sângele ierbii.
Junglă
Și va fi… ca o
pânză prin care răzbat
din alte lumi
frânturi de cuvinte,
de chipuri, de întâmplări
Ca la cinematograf cândva
când poveștile țineau
de foame și frig…
Chipuri de copii uciși de
propria inocență
transportați din pepinieră
în lume
Ce cușcă, ce gratii frumoase
li s-a pregătit
Devoratorul de vise are
containere goale ce
așteaptă să fie umplute.
Și va fi ca o pânză prin care
răzbat doar suspine.
***
Stau în genunchi
cu respirația tăiată
Nu știu de unde am pornit
cu poemul acesta căruia
i se văd ochii prinși
într-o ceață și-n ei
frânturi de cuvinte
licărind în cenușa
zilei de ieri.
Mă ceartă doctorul că am uitat
în ce secol trăim
printre ciori prinse-n ninsoare
și viscolul acesta ce spulberă
mapamondul și, firesc, lucrurile.
Cu ce să mă înarmez
ca să-l înving?
Eu vin din celălalt secol
Nu mă interesează memoria ta
Fii atentă la drumul
căptușit cu vipere
Vezi cum se transformă
în oameni
În curând doar ele vor
rezista în furtuna aceasta.
***
Nu mai știu ce
se cuvine, ce nu
O junglă învăluie cerul pe care
l-am scuipat ca pe un sâmbure
tare, de nepătruns
Culeg acum roadele: dimineți
răstignindu-te-n muțenie
Bolboroseala cuvintelor,
nod, gâtuire, urlet închis
în peceți nepătrunse și iată:
setea aceasta perpetuă
ce nicicând nu se stinge…
***
Sunt cel mai bun
pământ de flori din lume
În trupul meu toți
moșii-s înfloriți
Port în spinare
primăveri și brume
și puii mei de rouă nezidiți.
Și nu pășesc, ci zbor
cu toți pe umeri
Ca-ntr-un balans misterios
și sfânt
Ș-așa-s de mulți că nu poți
să îi numeri.
Poeme din volumul postum al Dinei Iuliana Horvath, „Nu, nu va veni noaptea…”, Editura Ighemonicon, București, 2025.
