O lume bolnavă
În astă lume plină de durere,
De invidie, de luptă și de sfâșiere sufletească,
Mai dăinuie, din când în când, lumina
Bunătății care se vede doar de la fereastră.
Departe, în alte lumi, în care
Oamenii umblau doar cu sufletul la vedere,
Era un univers inundat numai de fapte,
Care astăzi s-a stins sub negura tăcerii.
Atâta vreme cât candelele sufletești nu-s stinse,
Cât omul încă mai are conștiință,
Lumea aceasta încă nu-i pierdută
Și mai poate supraviețui doar prin credință.
Când oamenii devin doar pietre și bolovani
Ce îți stau mereu în cale,
Lumea se surpă și-i mare păcat
Să calce totul în picioare.
Când sufletul ți-i greu și n-ai unde să mai alergi,
Amintește-ți, omule, că odată
La fel a făcut și Adam
Și s-a desprins de al lui Tată!
Caută, omule, să fii din nou lumină,
Atât cât încă te mai poți salva,
Că într-o clipă nu știi dacă mai ești mâine
Și dacă mai poți raiul a-l recupera.
Spală-ți sufletul de ură și de invidie,
Întoarce-te la Tatăl cel ceresc,
Că viața aceasta e doar o fărâmă
Și-ar fi păcat să trăiești doar în chinuri sufletești.
Se stinge toamna…
Se stinge toamna sub pașii mei grăbiți,
Aleargă iar spre alte orizonturi,
Ducând cu ea și-ai vieții ani,
Îngropați, de azi, în liniștea nopții.
Te-ai stins sub ochii mei mirați
De foșnetul atâtor frunze care nu mai pot să respire,
Spunându-mi cu glas tăcut
Că te-ai ascuns bine sub pleoapa amintirii.
Te duci… și-am înțeles prea bine
Că nicio toamnă nu va mai fi ca acum
Că timpul, clipa ce-o strângi în palme
Nu știi dacă se fărâmițează pe drum.
Secunda de mi-ai fi lăsat-o,
Ce toamnă putea fi iar!,
Dar ai ales să pleci în goana nopții
Și să-mi lași o lacrimă în colțul inimii iar.
Miroase a nostalgie, a dor și a mâhnire,
Azi toate le-ai luat cu tine și ai plecat,
Mai picură-mi tăcerea acută
Și umple-mi golul cu frunzele ce cad!
Când timpul se frânge…
M-am așezat tăcută în locul în care
Odinioară, de după crengile de brad,
Mi te-arătai ca-ntâia dată,
Când copilăria mea avea gust de rai…
Cu mâinile tale plămădite din lumină,
Cu ochi ce scânteiau a bunătate,
Ai pus în sufletu-mi credința
Că oamenii nu se despart nici dincolo de moarte.
M-ai lăsat să cred că lumina din ochii tăi
Mă va însoți întreaga viață,
Dar azi, când îmi amintesc de ea, zâmbesc,
Căci acolo e încapsulată-mi copilăria toată.
Aș vrea să frâng clipa în mâini,
Să prind timpul care se zbate,
Să pot da firul vieții înapoi
Doar pentru acea clipă ruptă din eternitate.
Azi, toate parc-au fost demult trăite,
Însă sufletul nu poate uita
Lumina din a ta privire
Care trăiește veșnic în inima mea.
O poetică a ploii
Plouă, e frig afară, e frig și-n mine,
Iar stropii de ploaie lovesc cu putere,
Plouă din ce în ce mai tare acum…,
E toamnă în mine, e toamnă mult prea devreme.
Lacrimile cerului îmi acoperă ființa,
Punând stăpânire pe ea,
Și-mi dau seama că n-am să mai pot face nimic…
Azi plouă la fel ca ieri, la fel ca marile tăceri.
Privesc pierdută-n jur și-mi caut puterea
Pe care am regăsit-o de fiecare dată în alte ploi,
Dar azi, clipa e mai amară ca vremea
Și-mi pare că n-am să pot gusta din clipele de apoi.
Plouă, așa cum turna tot cerul atunci
Când lacrimile îmi inundau obrajii,
Însă toate se pierd într-o zi
Și-mi pare că viața trece în grabă…
E toamnă acum, e toamnă și-n mine,
Azi, stropii de ploaie nu mai au timp
Să bată în geamul sufletului cu putere,
Căci azi, ei au inundat un alt anotimp.
