Poeme de Costel Stancu

* * *

lăsați poetul să doarmă cu capul pe masă

nu îl treziți va cere un pahar cu vin

pentru el și un os pentru cîinele pe care

tocmai îl visa apoi o să vorbească

de nobila cerșetorie a scrisului de

cioburile strecurate sub cearșaf noapte de

noapte de clipa cînd și-a dat seama că

nefericitului i se poate lua pînă și nefericirea

zadarnic îl întrebați unde e poarta ce se

deschide cu cheița ce o ține la gît nu va ști

să spună va arăta mereu malul celălalt

acolo trebuie căutată după ce se ridică ceața

nu îl treziți beți-vă liniștiți băuturile iar

cînd plecați trageți obloanele și acoperiți

cîrciuma cu pămînt nu vă fie teamă pentru

viața lui cîinele va ieși din vis și îl va salva

* * *

Descopăr, uimit, că în viața anterioară

am fost tot poet. Unul leneș, presupun.

Dacă duceam la capăt ceea ce aveam de scris,

acum aș fi putut să mă îndeletnicesc cu altceva.

Cum ar fi, de pildă, să conduc o armată biruitoare,

să mă cînte în odele lor alți poeți care, sărmanii,

nu au avut șansa mea. Ori, de ce nu, să descopăr

o insulă scufundată și să o botez cu numele meu.

Vise deșarte. Iată-mă aici, anonim, în fața hîrtiei.

Cînd nu am inspirație, dau vina pe celălalt –

poetul din viața anterioară. El mi-a secătuit-o,

a pus-o la picioarele iubitei sale, ce nici măcar

nu îi arunca batista de la balcon, preferînd

privirea aspră a cavalerilor întorși din turnir.

Dar mă voi răzbuna crunt.

În viața următoare, voi fi tot poet!

* * *

prea ușor m-ai lăsat să ajung la inima ta

ca și cum aș fi evadat din cea mai sigură

închisoare din lume în aplauzele gardienilor

mă pregătisem să lupt acum îmi privesc armele

inutile păpuși într-un teatru părăsit voiam să fiu

învins ori învingător pe mare sau pe uscat

să sufăr să mă ia taurul deznădejdii în coarne

să mă scurme păsările cu ghearele lor

să-mi risipesc toți banii din pungă pe podoabe

pe mirodenii aduse anume pentru tine din Indii

pe scoici aurite și trandafiri din Saron

pe cai arăbești ce lasă vîntul în urmă

ca macul negru să fie zilele mele nopțile

ca firul de crin iar tu să spui nu doamne cu cîtă

voluptate aș fi luat-o de la capăt mi-aș fi legat

rănile cu batiste brodate cu numele tău

aș fi băut vin otrăvit din cupa întinsă de rival

post negru aș fi ținut și în zilele de dulce

prea ușor am ajuns la inima ta femeie

acum ce îmi rămîne de făcut decît să stau pe

pragul casei noastre să îmi fumez pipa gîndindu-mă

cu invidie la toți bărbații pe care i-ai respins

ce fericiți au fost ei!

* * *

e a șaptea dimineață a lumii

pasărea sinelui își caută oul în grămada

de pietre prețioase nu e acolo nu e acolo

omul se sperie de propria-i libertate și fuge

cum să te aperi de moarte doar cu o frunză

se întreabă el și privește în limpezimea apei

nedumerit nici lacăte la porți nici oglinzi

să îi fure chipul poți păși liniștit pe pământ

cercul șarpelui încă nu s-a desfăcut

Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă.