Balázs F. Attila
Rândunelele
au purtat cu sârguinţă materiale pentru cuibul lor
priveam de pe verandă
au construit trei deodată
sub streașina casei nelocuite
zburau în zigzag
nu s-au intersectat niciodată
purtau noroi fân pene de găină
la cuiburile-n construcție
trecuseră poate trei săptămâni când
rândunele mici au apărut în deschiderile cuiburilor
cu ciocuri larg deschise așteptând gândacii
încă nu mergeam la școală
răsfoiam cărțile fratelui meu cu interes
liniile sinuoase ale literelor
erau mai interesante decât pozele
care erau încă gri pe atunci
îl întrebam uneori
pe fratele meu binevoitor la început ce literă este
răspundea cu mândrie ca un posesor al cunoașterii
arăta spre litere dând voce pronunției
mai târziu l-am împovărat din ce în ce mai mult
cu întrebările mele
dar până atunci învățasem deja literele
și am început să pun cuvinte cap la cap
am reușit să citesc din ce în ce mai des
mama era mândră de mine
mătușa profesoară era de altă părere:
„nu este bine să înveți să citești dinainte
te vei plictisi de școală”
în ziua în care pentru activitatea literară
am primit o diplomă la școală
tatăl meu – nu-mi mai amintesc de ce – m-a pălmuit
aveam 14 ani prima mea poezie a apărut
pe paginile revistei pentru tineret
am devenit membru în societatea secretă a cărților
tatăl meu mi-a indicat titlurile
pe care nu trebuie să le scot de pe raft
tocmai de aceea le-am citit pe toate
am furat din prezervativele lui
și le-am vândut ca baloane pentru copiii străzii
părinții nu au spus nimic doar se uitau unul la celălalt
în iulie m-am uitat curios la
primul pui care a zburat din cuib
ascensiunea lui incertă
plutirea lui fluctuantă în vânt
ca un surfer am alunecat și eu pe vânt împreună cu el acolo sus
apoi micile rândunele au zburat
una câte una timide făcând cercuri din ce în ce mai mici
aterizând înapoi în cuib
zburând apoi din nou din ce în ce mai îndrăzneț
în imaginația mea am scris câte o literă
pe pieptul fiecăreia
și am încercat să pun cap la cap literele
căutând un cuvânt cu sens în ordinea sosirii lor
„nu întâmplarea are un rol în viețile noastre”
spuse rândunica mamă
„zborul, vânătoarea, călătoria
au un ritm un timp și un scop exact
nu lăsa nimic la voia întâmplării
literele în sine sunt doar pleavă și noroi
sens le dă numai un plan precis
munca și oportunitatea”
a prins o muscă obraznică apoi a continuat:
„poezia ta să fie cuib al speranțelor
al dorințelor și al gândurilor altora”
inspectorii gândurilor nu mi-au citit textele ci
biografia
„nu poate fi introdus în nicio tendință literară”
au murmurat pe sub mustață
nu este prima dată când au încercat să mă convingă
că poetul este fiul vitreg al singurătății
viața lui este la fel de tăinuită
ca și traiul sub pietre al melcilor goi care
ies numai după ploaie
când rândunelele se pregăteau să plece
ridicându-se din ce în ce mai sus
se roteau deasupra caselor
îşi adunau puterile şi îşi luau la revedere
dans de adio al păsărilor
mi-am amintit din nou jocul
cu litere pe pieptul rândunelelor
și am încercat să citesc cuvintele
rândunelele schimbându-şi perechile
au tot adunat alte și alte cuvinte în diferite limbi
numai în limbi necunoscute
păreau a fi grupuri de litere fără sens
dar probabil cineva le putea interpreta
rândunica-șefă care conducea stolul spre sud
mi-a spus răsunând în capul meu:
„literele sunt doar semne care au sens doar atunci
când există un sistem
care le pune în ordinea corectă
și transformă cuvintele într-un text semnificativ”
în timp ce se ridica din ce în ce mai sus
a adăugat: „vezi aparent avântul nostru
e aleatoriu
explorează sistemul ritmul
textul pe care ni l-ai încredinţat
îl ducem departe
străinii îl vor putea citi
poate fi interpretat într-o mie de feluri
ne-ai privit des ridicându-ne
spune-mi ce ai învățat din asta?”
„semnificația zborului
este scopul calea și destinația” –
mi-am răspuns
Aura Christi
Templu
Stau în trupul meu ca-n cel al mamei.
El nu mi-e, însă, nici oază,
nici templu, nici pământ
nici iarbă, nici talpă,
nici liman, nici amintire.
Trupul meu nu seamănă cu mine,
nici cu părinţii mei, nici cu
părinţii părinţilor mei.
Dar în coloana lui eretică,
în beznă, abisu-i răcoritor,
se păstrează în leneşă creştere:
memoria, sângele, apele, visele,
capriciile, somnul părinţilor mei
şi al tuturor strămoşilor.
Trupul meu n-a fost creat
după chipul şi asemănarea mea.
Trupul meu seamănă cu altcineva:
mai tânăr, mai frumos, mai aprins.
Cine ar putea să-mi nege dorinţa
de a locui un trup desăvârşit?
Vine geniul meu protector cu o armată
de genii romane şi-mi porunceşte: „Alege!”
Stau în faţa acestui zid frumos, viu,
fremătând, aproape uman.
Şi nu pot, nu pot să mă decid.
Parodie de Lucian Perța
Aura Christi
Templu
Stau în poezia mea ca la mama acasă,
ea mi-e și oază și templu
și doar ei numai de mine îi pasă
când n-ajung la un liman, de exemplu.
Poezia mea seamănă cu mine,
gravă și îngândurată,
știind mereu foarte bine
că foamea de a fi* trebuie potolită
prin cel puțin trei mii de semne pe zi.
Dar împotriva ei se ridică din abisul
ignoranței, ceremonios și orbitoare și pătrunde
umbra invidiei și-atunci visul
meu frumos în somnul altcuiva se-ascunde.
De partea cealaltă a umbrei însă
mă simt mereu tânără și visătoare,
cine poate să creadă că pot fi învinsă
de o ceremonie a orbirii, oarecare?
Contemporană cu ideile europene
despre rolul geniului în cetate
și lupta lui cu umbrele din vid,
stau în fața porții spre posteritate:
să o deschid sau să nu o deschid?
*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autoarei.
Filip Tamás
Suntem valuri stătătoare
Mă bag cu cartea Olgăi Tokarczuk
în cadă și în timp ce mă scufund,
o nuvelă se udă.
Dar de ce anume am deschis-o
tocmai la pagina
unde este vorba despre
un scriitor și o femeie?
Ce tare lovește această carte, Doamne.
De ce nu scriu ungurii așa ceva?
Parcă aș fi bătut cu un băț
într-un moment de liniște.
Să nu mă doară numai pe mine,
Trebuie să i-o împrumut.
Și chiar o va primi, mâna ei
o va atinge, poate stând la masă,
în pat sau într-o cadă și ea,
își va da seama că s-a întâmplat ceva,
iar dacă apa a dispărut din fibrele sale,
hârtia rămâne ondulată.
Suntem și noi valuri stătătoare,
dar până atunci, să nu ne gândim la
fizică, atâta timp cât corpurile noastre
se pot juca cu biologia.
Traducere de Balázs F. Attila
Halmosi Sándor
Scrum
Ne ridicăm în fiecare dimineață în tranșee,
și raportăm despre ziua precedentă. Agili
și lipsiți de pasiuni trecem de la A la B,
luăm cu asalt ultimul bastion al tăcerii
și al decenței. Măturăm toate podurile,
în timp ce inteligența artificială muncește
pentru noi. Războiul nostru de fiecare zi
dă-ni-l nouă astăzi. 56. Minte ziarul,
scriitorul, persoana publică, crainicul TV,
vremea, organizația mondială, minți și tu,
nici eu nu spun adevărul întotdeauna.
Ne place să trăim așa. Cea mai bună dintre
toate lumile posibile. End of business.
Traducere de Balázs F. Attila
Kégl Ildikó
Dragostea curge pe canalul Sió
ca o poezie păgână
pulsează în mine
cuvintele tale, stăm pe dig,
soarele este o caisă coaptă,
pe peninsula Tihany
dragostea ne mângâie părul
cântecul cicadelor brodează
cerul crepuscular
sorbim suc,
îmi ceri să trăiesc cu tine
e frumos aici și nu e vina ta
că mă îndoiesc mereu
cu toate că planurile noastre curg
cu o dinamică perfectă
umplând la capacitate maximă
vara, dar știu că toamna
toate curg în jos
pe canalul Sió.
Traducere de Balázs F. Attila
Laczkó Vass Róbert
Șlagăr metafizic despre patrie
ad notam Demény Péter
n-aveam unde
şi totuși mergeam
patrie dac-am avut
mereu închisă-n mine
un prea bine ținut-secret
mai şi zburam
dar a te zbate
cu aripi frânte
inevitabil
te ferecă-n tine
de-am scris
am scris doar ce-am trăit
eu şi cu ce am scris
nu înclinăm balanța
aşa mă simt stârpit
o arenă prea mică
haine de clovn
zi ce sens are
„patria mea” „patria noastră”
de inima ni-i câlți în ea
fortăreață
unde speranțele
ce ne-nalță
doar lumini plăpânde sunt
dar cu aripa frântă
cuprins de vârtej pierdut în vise
în cădere liberă
spre desişuri
aici e patria mea
şi poate mi-e şi casa
lipsită de orizonturi
fără zenit
sunt în sinea mea
un prinț
ce înapoi în basme
tot mai adânc
m-avânt
sunt vindecător de suflete
şi-n loc de inimă am stele
Traducere de Csergő Domokos
Ion Mureșan
La masa de lângă fereastră
Aici la dumneavoastră se plânge și se fumează mi-nu-nat!
i-am zis barmanului, căci adeseori, la masa de lângă fereastră
târziu în noapte am suspinat,
gândindu-mă că tu ești departe, departe dragostea mea,
și că nu o să te mai văd niciodată.
Iar acesta, „față unsă cu ulei ca un lacăt de fier”,
gâfâia și sufla în pahar ca să-l aburească:
„Domnule, am fi onorați să plângeți la noi,
am fi onorați să fumați! Și ca să plângem împreună,
în cinstea dumneavoastră îmi trag două palme!
În cinstea dumneavoastră îmi mai dau încă una!
Oricum, în cultura română se plânge prea mult,
căci, cu voia dumneavoastră, suntem un popor de plângăcioși!”
Și a apus blând capul lui de îngeraș bătrân între pahare –
lună între dealuri ninse.
Iar cârciuma plină ochi: trei-patru bărbați la o masă,
cocoșați ca bursucii peste scrumiere.
(Fețe strâmbe de durere
și tăcute ca în vis).
Apoi a fost miezul nopții, apoi a trecut de miezul nopții
și cocoașele au început să le tremure în spate, să urce și să coboare,
de parcă fiecare avea o curcă sub haină
cu ghearele înfipte-ntre coaste. Iar barmanul umbla printre mese cântând:
„Dar eu cum să te uit, cum să te uit, cum să te uit
când sărutarea ta este atât de dulce!”
Atunci pe sub gulere curcile și-au scos capul, ca șerpii,
steaguri cu ciucuri roșii lângă fiecare ureche, steaguri hâde, steaguri cu cioc,
și vaietele treceau ca cerșetorii de la o masă la alta:
„Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai părăsit?
Glu-glu-glu, Maria, de ce m-ai înșelat tu pe mine?
Glu-glu-glu, Maria, pentru tine am înfundat pușcăria!
Glu-glu-glu, Maria, ce mă fac eu cu cinci copii?”
Și fiecare masă
era ca o casă
cu trei-patru hornuri fumegând,
și noi beam cu coatele pe acoperiș.
Iar sub tavan, scârțâind,
pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămânii.
Lacrimi și scrum în scrumiere, apă neagră.
Și cum stam așa cu fața la perete
am început să râd.
Și-am arătat cu degetul în sus și am zis:
„Au încetat lucrările! Au încetat toate lucrările!”
Și ieșind în stradă am privit cerul:
și cerul era ca un șantier părăsit în grabă la venirea iernii.
Oláh András
Zori fără cusur
am manevrat fără navigaţie
printre minele din viața de zi cu zi
îmbrăcat ca pozele înrămate
atârnau fantomele trecutului pe pereţi
amintiri sterilizate
cățărare şi disperare
dezordine învolburată într-o frenezie
și acele zori fără cusur
atâtea lovituri aleatorii
despre care a cântat Vysotsky
pe placa adusă din Moscova
și căldura patului machiat
corpuri fuzionate în nuditate
și melodii dictând mișcările
din care nu mai poți scăpa
scoate-o din chiloții timizi
ridic-o
nu-ți face griji pentru nimic
– la întâmplare au apărut
cuvinte din care nu s-a născut nicio propoziție
numai devotamentul atotdoritor
și acel moment solitar pierdut
Traducere de Balázs F. Attila
Pethő Lorand
Două terminale
te-am negat. nu pune la suflet.
acum mă rog cu morții-n colț de zid,
în căminul uitat, fără urme;
capul lor greu cade în adânc.
sunt un plug. tocit. plin de ruptură.
Tatăl Nostru, e bocnă pământul.
nimic nu se mai sfărâmă
așa cum credeam de mic.
stau blocat. ciomp. urnind chinul,
în amorțeala brațelor etern.
dar, mă rog cu morții ținând în poale.
în urmă cu două terminale din infern.
Robert Șerban
Înspăimântătoarea poveste de dragoste
din mine nu va mai rămâne
decât o impresie un zvon o bârfă o bănuială
o mână de cuvinte
din faptele mele nerușinoase
din greșelile mele de neiertat
din energia pe care am pompat-o
în tot ce am făcut
nu se va mai ști nimic nimic nimic
poate doar că a fost vorba despre un băiat bun
un tip harnic
săritor
cumsecade
șters
un fleţ
o lichea nenorocită
o lepră
un căcăcios de doi bani
adică
nimic care să conteze
şi nimeni nu va mai avea timp
să mă recompună
cât de cât
din nişte pete și din nişte linii măcar
ca un pictor nătâng
îmi vine să urlu fără să mă opresc
încât
peste o mie de ani
peste un milion de ani
urletul meu să meargă din gură în gură
ca o înspăimântătoare poveste de dragoste
ce a salvat omenirea
Zalán Tibor
Sulamit
Înviorează-mă cu mere întărește-mă cu vin
pentru că m-am îmbolnăvit de dragoste Hai afară
frumusețea mea, capul meu este plin de
roua nopții Nu vreau să mor Nu sunt sătul
încă nu m-am săturat de îmbrățișările tale
Mi-e teamă dragostea mea că nu există iubire
mai puternică decât moartea
Despre noi latră șacalul
Lătratul șacalului este mai tare ca moartea
Nimic nu e mai sigur ca frica dragostea mea
De aceea nu mă pot sătura de îmbrățișările tale
Nu vreau să plec cu roua nopții
Vino că sunt bolnav de dragoste
Gândul meu e plin de dorul de tine Până atunci
mă întăresc cu mere și cu vin răcoritor
Traducere de Balázs F. Attila
Din antologia „Primăvara Poeziei/ A Költészet Tavasza/ Spring of Poetry 2024”, apărută la Editura „Ab Art”, cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, cu ocazia celei de-a XXII-a ediții a Festivalului internațional „Primăvara Poeziei/ A Költészet Tavasza/ Spring of Poetry”, Zalău, 20-26 aprilie 2024.
+ There are no comments
Add yours