Poeme de Andreea Negoianu

Estimated read time 4 min read

Soare nemuritor

 

O, tu, soare nemuritor!

Suavul meu leac în plin război din mine,

Redă din forța ta,

Slăbitului meu gând ce-ți strigă fecioria,

Dezrobește sufletul ce-mi plânge-n colivie.

 

Nu mă părăsi, Zeu al luminii!

Tu nu știi despre visul urât de-a vorbi cu muritorii,

Tainele povestite de tine,

În auzul zânelor trufașe.

 

Iată, negura se-apropie!

Nu mai sunt nici păsări, nici cântări…

Mă vei prinde trează să-mi descătușezi inima, iară?

Ori vie, să-mi mai îngădui din ale mele întâmplări?

Nu pot să văd, e mult întuneric.

Nu mă părăsi, nu mă părăsi!

 

 

Dorm icoanele-n morminte

 

Dorm icoanele-n morminte,

Anii vieții-s scriși pe cruci,

Rogu-te, omule și ia aminte!

Moartea-i una, morții-s mulți.

 

Nu zadarnic ticăie-n pereți,

Pasul ei cu-al Cerului tot plâns,

Se-ascunde ziua-n pădurile verzi

Și-mi ascultă rugăciunile la prânz:

 

– Doamne, fă după voia ta!

Aievea-mi sunt cu visul meu bătrân.

Când voia ta, e și voia mea?

Nu mai pot să scriu, nu mai pot să râd!

 

 

În oamenii fără de vise

 

În oamenii fără de vise,

E câte-o damă-n doliu părăsită de Dumnezeu,

Ce zâmbește primejdiilor lumii

Și cere socoteală vieții pentru daruri.

 

În oamenii fără de vise,

Este întruparea unui scamator care-și jonglează sufletul cu propriile mâini,

În fața nimănui.

 

În oamenii fără de vise,

S-au făcut cele mai mari păcate,

Când l-au părăsit pe cel din care trebuia să rămână,

Un praf de vis.

Când ei nu erau nici praf,

Nici vis,

Nici suflet.

 

În oamenii fără de vise,

Necredinciosul este cel mai credincios om.

Cu privirea-n înaltele meditații,

El anunța biruință

La porțile descântecului și-n umbra unui Dumnezeu

Lipsit de Dumnezeu.

 

 

Tânără rămân!

 

Cât timp frunze de cireș îmi vor face coroniță,

Iar noaptea-nalță luna ca s-adulmece dureri,

Eu tânără cutreier epoci,

S-adun din lacrimi, primăveri.

 

Cât timp norii-mi poartă vestitele Cerului ploi,

Iar din lacuri îmi voi face maiestuoasele oglinzi,

În dimineața pală, arborii îmbrățișați,

Vor răsufla-n ochii mamei triști.

 

Și-așa, tânără rămân…

 

Cât timp blânde mângâieri, iubirii dau amploare,

Iar soarele îl apuc cu mâinile întinse,

Copiii toți joacă-n zi de sărbătoare

Și-aromele florilor dorm pe piele-nchise!

 

 

Noi, cei care nu uităm

 

Noi, cei care nu uităm

Ne vom aminti mereu de voi

Cei mândri, desfrânați și nepăsători.

Voi, cei care abandonați uitării viața, lumea…

Pe oricine și tot ce mișcă în jurul vostru.

 

Voi, ucigași ai clipelor, ai dragostei

Câtă nevoie avem de voi!

Noi, cei care nu uităm.

 

Lumina soarelui tău și-al meu

Nu va mai avea aceeași lumină

Și în inima noastră, oricâte stele ar străluci

Pe inima ca un cer foarte roșu,

Voi nu vă veți aminti

Și veți ucide din nou, însetați după același sânge

Pe care noi îl pătăm cu amintirea voastră.

 

O, câtă pasiune în crima voastră!

Câtă râvnă vie în memorie!

 

O, câtă nevoie avem de voi!

Noi, cei care nu uităm.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours