Articole

Poem de Emilia Amariei

Uneori îmi cresc ramuri

 

pe o bucată de gând îmi sprijin

mintea invadată de implanturi străine

mă tot agăț de rădăcini cu puterea sângelui

(năpădit totuși de niște globule ciudate)

 

simt frigul din măduva cuvintelor

și caut o rază, măcar una, să-mi împrumute

focul sau cremenea obârșiilor sale

să mă aprind cu ultimele puteri și să ard

să reciclez întunericul fără de care

lumina nu ar mai fi cu putință

 

uneori îmi cresc ramuri dar vin tăietorii de vise

defrișează și fluieră a pustiu

eu îmi vindec de fiecare dată rănile

cu leacuri ascunse în litere îmi ung și tot ung

sufletul plin de cicatrice

 

o alifie, un leac amar extras

din înfrângeri și victorii

așa este versul meu, care caută bucuria

printre inciziile ghearelor de vulturi

accept lecția și, în timp ce păsări de pradă

se înfruptă din mine ca dintr-un praznic

poemul le fură aripile și învață să zboare

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.