Poarta

Dacă treceţi prin Merenii din Vale, opriţi-vă la ultima casă de pe uliţa Cărămidarilor şi luaţi aminte. Veţi vedea cel mai frumos şi, de asemenea, cel mai bizar lucru de prin părţile acestea. Nu că localnicii ar fi deosebiţi de atâţia alţii de prin meleagurile noastre hrănite cu legenda mioriţei. Dar au un ifos al lor, o mândrie proprie, care le dă ghes a-şi înfrumuseţa gospodăria mai ceva decât toţi vecinii. Astfel, merenenii se dau în vânt după porţile sculptate. Din loc în loc întâlneşti adevărate opere de artă realizate doar cu un briceag şi multă dragoste. Prea multă dragoste…
Toader Buiu a venit în sat odată cu socialismul. Era de meserie inginer agronom. Tânăr, om cu carte, se luau fetele la întrecere la aruncatul ocheadelor. După vreun an de tatonări se-nsură Toader cu Diuţa lui Solovăstru Bârgău şi se aşeză la casa lui ca tot omul. Mai bine zis, pe locul de casă. Bârgău îşi împărţise averea între copii pe când era încă în putere, ca să poată dormi liniştit când i-o veni vremea. Diuţa se alesese cu un loc de casă pe la marginea satului, o vacă şi promisiunea fraţilor de a o ajuta la ridicarea casei, când o fi. Nu se arăta nicio grabă, între atâţia băieţi pe care îi crescuse practic singură după moartea mamei, fata nu prea avusese timp să se gândească la măritiş. Se lovise de Toader de destule ori fără să-l bage în seamă, prinsă de treburile casei, aşa că în ziua în care acesta o ceru de nevastă de la taică-său rămase împietrită în chenarul uşii, neştiind dacă să rămână sau să o ia mai bine la sănătoasa. Nunta o făcuseră la Casa de cultură, iar spre dimineață, alaiul cherchelit îi însoţi până pe uliţa Cărămidarilor, unde fraţii înjghebaseră într-o lună un bordei numai bun pentru o pereche de tineri însurăţei. Era în miez de vară şi Diuţei nu-i prea păsa că trebuia să aducă apa tocmai din poalele dealului, din fântâna lui Vlaicu, dacă voia să pună de o supă. Îşi înfrumuseţase cuibul cu rodul mâinilor ei harnice, cuvertură de pat lucrată în musculiţe duble şi păretare ţesute. Cum se întâmplă adesea, Domnul îi binecuvântă mai înainte ca ei să-şi clădească o casă mai încăpătoare. Toader era mai tot timpul plecat, iar femeia continua să facă lucrul la care se pricepea încă din copilărie: grijea de prunci şi ducea greul gospodăriei pe umeri. În ziua în care puţin lipsise să-şi reteze piciorul încercând să repare gardul dinspre uliţă, Toader înjură cu năduf. N-ajungea că tot venetic era, deşi oamenii nu ezitau să-l scoale cu noaptea în cap când aveau nevoie, trebuia să-i iasă şi vorbe de tăntălău care nu e în stare măcar să-şi ferească nevasta de ochii lumii cu un gard mai acătării? Din ziua aceea se apucă de cioplit. Cum îi lipseau uneltele, vându fără părere de rău cusăturile Diuţei, una după alta, pentru o daltă, un set de burghie sau pur şi simplu pentru vreun album cu fotografii despre porţi. „Ai să vezi”, îi spunea Diuţei, „poarta noastră va fi mai mândră decât toate celelalte”. Și-i cerea bani pentru un pumn de cuie. Femeia răbda. „Zi-i mulţam că te-a luat”, se răstise Bârgău la ea, când încercase să aducă vorba, „nu bea, nu dohăneşte, unde mai afli unul ca dânsul?” Aşa că nu se mai plânse la nimeni. Odată cu copiii creştea şi gardul, într-adevăr o minunăţie. Nu conta că hainele lor erau ponosite ori că răbdau de foame, că sătenii îl râdeau pe la spate şi-l porecliseră-n fel şi chip. Pe Toader îl găseai cu siguranţă lângă poarta lui, cu dalta în mână, ori răsfoind cu religiozitate vreo culegere de motive populare. În ziua în care Diuţei i se făcu lehamite şi-şi luă copiii cu ea la oraş pentru a începe o viaţă nouă, Toader se scrânti de tot. Nu mai mergea nicăieri, neras şi lăsat în plata Domnului arăta ca un cerşetor. Bârgău se dezise de el, dar îşi făcuse un obicei din a-l priveghea zilnic o oră-două de pe banca vecinului. Toader vorbea singur, gesticulând aprins cu fierăstrăul în mână, ori cu ce apuca, apoi se aşeza din nou la lucrul său şi nu mai scotea o vorbă până târziu. Într-o zi, aşa cum era de aşteptat, de altfel, fu găsit zăcând cu faţa în jos printre bălăriile care inundaseră ograda în aşteptarea mâinilor harnice ale gospodinei. Poarta era gata, cioplitorul care-şi pusese sufletul în motivele florale ce se răsfirau şi se reînnodau formând un model unitar, alambicat şi imposibil de reprodus, plecase spre cele veşnice… Diuţa nu mai reveni pentru a lua în primire ciudata declaraţie de dragoste. Iar poarta lui Toader e şi acum acolo, minunată şi înspăimântătoare în semeţia ei, ferind de ochiul curios ruinele şi bălăriile dinăuntru.