Onorată instanță, am încercat să găsesc la poeți, (da, acei oameni despre care prejudecățile spun că ar fi cu capul în nori, și e adevărat și atât de frumos să privești printre vălătuci spre lumină), câteva argumente care să mă motiveze să merg mai departe. Vine-o clipă în viața fiecăruia sau mai multe, când oboseala, rutina, unele frustrări te aduc într-o gelatină sufletească din care e nevoie de ancore, capabile să te ridice și să-ți dea un suflu suficient de puternic, încât să funcționeze. Ceva asemănător piciorului în fund pe care trebuie să știi să-l transformi într-un pas înainte. Cum de la Ion Mureșan am luat în seamă sfatul „Trăiește-ți viața conform gramaticii” (Izgonirea din poezie), am căutat, recitind ca și cum m-aș întâlni pentru prima dată cu poeții. În acest demers funcționează sintaxa fericirii, verbele conjugate la optimism prezent, iar substantivele sunt declinate de orice responsabilitate, și, lăsate de capul lor, se acordă în vers și sensibilitate cu oglindirea cerului într-o baltă, deasupra căreia trece în zbor o pasăre cu aripa frântă.
Și cu cine să încep dacă nu cu Eminescu? Am trecut repede peste supraexpunerea unor poezii și articole de presă, dar gândul că pierd tocmai clipa prezentă m-a făcut să mă opresc la una dintre creațiile pe nedrept neglijate, Patria vieții e numai prezentul, o postumă aforistică plină de miez.
„Patria vieții e numai prezentul. / Clipa de față numa-n ea suntem, / Suntem în adevăr. – Iară trecutul / Și viitorul numai o gândire-s. / În van împingeți ce vi-i dinainte, / În van doriți acelea ce-or veni. / Întoarceți-vă-n voi și veți cunoaște / Că toate-n lume, toate-s în prezent. / Tot ce au fost și tot ce-a fi vreodată / Au fost, va fi numai pentru că e. / Nu știi că atingând pe-un singur om / I-atingi pe toți? Mulțimea e părere. / Spune la mii de inși aceeași vorbă / Și-n mii ea atunci va trezi / Icoană-aceeași și același simț. / Un semn că toți e-n unul, unu-n toți”.
Dincolo de măreția primului vers, de impactul mesajului său, au încolțit gândurile legate de acest prezent continuu pe care îl trăim aproape inconștienți. Sunt oameni care fac față cu greu situației lor din prezent, par să nu se mai poată racorda la ritmul vieții și fac mereu recurs la trecut, la configurația și complexul fostei situații, și nu reușesc să depășească momentul. Incapabili să se reinventeze, să se adapteze, aleargă disperați într-un labirint de mică anvergură și refuză orice propunere care i-ar scoate din starea pe care o cunosc și cu care au învățat să conviețuiască, așa cum te simți într-o pereche de pantofi confortabili, dar care și-au pierdut ținuta, aspectul și culoarea, iar singura lor calitate este comoditatea.
Ne trezim în fiecare zi cu obiective meschine, mărunțișuri nedemne de capacitatea de care uneori ne temem. Parcă n-am învățat să visăm pe coordonate ample și stăm, ca o pasăre cu ușa coliviei deschisă, neîndrăznind să pășim în afara ei. Bătrânul Shakespeare mi-a venit în ajutor: „Nu vă temeți de măreție: unii se nasc măreți, alții dobândesc măreție, iar peste alții măreția este vărsată”, spune el în A douăsprezecea noapte. Și nu, n-am ieșit din lumea poeților, căci operele lui sunt toate în versuri, dar nu simple versificații, așa cum ne-a arătat și Eminescu în Criticilor mei: „E ușor a scrie versuri, / Când nimic nu ai a spune, / Înșirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune”.
Măreția pe care suntem îndemnați s-o căutăm trece dincolo de numărul camerelor în care locuim, de kilometrii parcurși pentru un concediu sau de imaginea pe care o vedem în oglindă. Măreția stă în felul în care nu acceptăm compromisuri cu noi, cu copiii noștri, cu părinții noștri, cu felul în care vom trăi prezentul vieții noastre. Credeți că dacă ați mâncat pe săturate azi, Onorată instanță, e de ajuns, fără să vă gândiți la viteza cu care se produc schimbări în societate și care vor face ca, poate nu voi, dar copiii voștri sigur să nu mai aibă parte de o felie de carne precum cea din farfuria ce azi v-a bucurat ochii și stomacul?
Ni se spune să trăim în prezent, dar asta nu înseamnă să stăm orbiți de ideologii fluturate în numele unor principii mai mult sau mai puțin aplicabile. Ni se spune că tot ce știam până acum, tot ce fusese trăit de noi și de părinții părinților noștri, toate sunt erori, ce trebuie neapărat corijate. Ni se spune că poluarea este cel mai mare dușman și că un copil poluează inadmisibil planeta pe care nemeritat o locuim. Oameni care n-au ocrotit în viața lor un copil, nici din sângele lor, nici pe unul abandonat sau în nevoi, ne spun acum că vlăstarele crescute din iubire, carne din carnea noastră sunt dușmanii societății. Acesta e prezentul în care trăim? Atunci să trăim, gândind, analizând critic ceea ce se rostogolește, încetinind puțin viteza. Ni se spune că suntem prea mulți pe planetă, că în numele acestei creșteri exponențiale trebuie să renunțăm la dreptul de a te bucura de o pensie pentru care ani de zile ai contribuit, fără să ți se dea posibilitatea să alegi. În numele aceleiași suprapopulări ar trebui să renunțăm la modul consacrat de alimentație și să trecem pe insecte, ca niște broaște ori ca păsările, deși am depășit în lanțul trofic aceste stadii. Cum o fi pe alte meleaguri nu prea știu din proprie experiență, ci doar din documentare în manieră jurnalistică, dar pe la noi sunt sate pe unde doar vântul mai străbate ulițele. În localitățile rurale mai depărtate de iureșul urban, abia găsești o mână de lucru puternică, pe la porți ies vârstnici cu privirea încețoșată de așteptarea fiilor care ajung tot mai rar să treacă pragul casei părintești. Îmi amintesc că eram odată 22 de milioane în țara asta, și totuși, cu o rată de natalitate tot mai scăzută și cu tineri plecați pentru a vedea crescând rodul muncii lor, ne-am trezit campioni ai măsurilor împotriva vieții, a copiilor, a bătrâneții, împotriva muncii active care să susțină traiul măcar blând, dacă nu îndestulător. Și atunci mă întreb de unde zelul acesta, în numele cărui prezent acceptăm, ignoranți, să ne trezim în fiecare zi cu visuri meschine, mărunte și nu deschidem ochii larg spre deciziile luate peste capul nostru? Vă întreb, Onorată instanță a societății contemporane, oameni buni, în numele fripturii de azi să dăm libertatea de mâine? Suntem gata să cedăm viața copiilor noștri printr-un compromis josnic sau trăim cu adevărat ceea ce ne-a mai rămas din prezentul tot mai strâmt și ne opunem?
Cu vorbele aceluiași Shakespeare îmi spun, privind în oglindă: „Va trebui să mori, căci ești prea nobil / Să-ți cumperi viața într-un chip abject.” (Măsură pentru măsură)
+ There are no comments
Add yours