Onorată instanță, vin azi în fața dumneavoastră, încercând să înțeleg unde a greșit omenirea în ceea ce e numită evoluția sa, căci pare a-și fi pierdut definitiv inocența. Cine și cum a siluit rasa umană, care-și face acum din vicii, titluri de glorie, îndreptându-se mai degrabă spre starea de animalitate. Prin educație, prin artă (fără o privire exhaustivă, fără sondarea tuturor mentalităților ce regizau în paralel comunitățile largi), oamenii înfloriseră, păreau să se întreacă în a-și arăta îndemânările, talentul, profunzimea, virtuțile creatoare. Și totuși, cine și unde a greșit? Eroarea a venit din noi, din incapacitatea de a gestiona succesul rasei umane, care-și recunoștea culpele istorice, care privea cu empatie spre cei nefericiți? Vom încerca o examinare posibilă.
Atunci când pe Pământ, acum vreo 200 milioane de ani, în Jurasic existau creaturi cu sânge rece și culori plictisitoare, plantele se reproduceau prin jocul hazardului, aruncându-și sporii și polenul în vânt, fără să existe o certitudine că vor întâlni alte plante din aceeași specie. Dar, în perioada Cretacicului, au apărut și s-au răspândit florile cu o rapiditate uluitoare, aducând culoare, pentru că, în sens poetic, ele au inventat iubirea. Au venit florile, au apărut și fructele. Așa s-a petrecut o adevărată alchimie, când lumina soarelui s-a făcut zahăr. Plantele au putut beneficia de ajutorul animalelor, transformând relația lor într-un fel de meserie: dulceață pentru un transport, oferită unui partener. Animalele au savurat zaharurile din fructe, le-au transformat în energie și proteine, și așa se spune că s-a născut o nouă lume, cea a mamiferelor cu sânge cald.
Floarea e o emblemă a seducției, dar pentru ca actul iubirii să fie complet și specia să se perpetueze, e nevoie de viețuitoarele umile din sol, agricultorii necunoscuți care au modelat Pământul, de polenizatorii din aerul de primăvară, în fine, toate creaturile concurează pentru resurse și își oferă ajutorul simbiotic una către alta. Dintr-odată, floarea apare nu ca acest obiect frumos de admirat, ci ca un sistem răpitor de viață, o simfonie tăcută a rezistenței interconectate. Dacă n-ar fi existat florile, nici noi nu am fi fost. În lipsa iubirii, a poeziei, a cunoașterii, a muzicii, ce-ar fi fost existența terestră? E o întrebare pe care Darwin și-o fi pus-o? Cert este că el nu înțelegea cum au putut să apară florile atât de brusc și să preia controlul complet, de vreme ce splendida întâmplare (sau nu), el a numit-o un „mister abominabil”. Însă tocmai din acest mister nedescifrat s-a născut o lume nouă, guvernată de o și mai mare complexitate și interdependență, cu dorința animală și înflorirea ca emblemă a seducției. Căci da, fără seducție, viața nu ar mai continua, și acesta e rostul ei, până la urmă, dar și al frumuseții parcursului, al bucuriei de a găsi ființa compatibilă cu care să exersezi eternitatea. Să fi început pierderea inocenței odată cu seducția? Inocența seducției florale e exercitată și în lumea animală, dar mai există una, când un animal de companie își oferă dragostea fidelă, eternă și necondiționată unui om. Am întâlnit adesea exemple în care animalitatea a învins umanitatea în generozitate, empatie, inteligență, dragoste și onestitate. Și nu vorbesc aici doar despre clasicul devotament canin, demonstrat de atâtea ori, fără să fie legat de interesul direct în a primi hrană, adăpost, atenție. Câini morți pe mormântul stăpânilor au devenit subiecte de romane și filme, câini salvatori de vieți omenești sunt antrenați sau acționează din instinct și relatările devin virale. Desigur, câinii sunt văzuți de multe ori doar prin prisma utilității. Sau a manifestărilor violente, deși acestea sunt rodul interacțiunii lor cu stăpânii. Dar așa cum nu ne limităm să privim o persoană exclusiv prin raportarea la deficiența sa, este păgubos de-a dreptul să facem asta și în ceea ce privește câinii, companionii de suflet ai multora.
Consilierul de stat Emmanuel de Las Cases, care l-a însoțit pe Napoleon în exilul său în 1815, publică Le Mémorial de Sainte-Hélène, unde Napoleon povestește că văzuse în Italia un câine gemând și lingând fața stăpânului său mort: „Niciodată, pe niciunul dintre câmpurile mele de luptă, nu am fost atât de impresionat”. Au animalele darul de a înmuia inimile împietrite?
Să vă spun o poveste despre inocența din lumea animalelor. O pisică hoinară a observat că oamenii dădeau niște bucăți subțiri și foșnitoare și primeau în schimb, de la taraba cea ispititoare, pește. A căutat în lumea ei ceva asemănător. Subțire, de mărimea pe care o aproximaseră ochii ei ageri, foșnitor. Era toamnă și pășind pe sub copaci și-a auzit pașii de felină ușoară. A ales o frunză și s-a îndreptat grăbită spre taraba cu pește. Acolo s-a frecat de picioarele vânzătorului, a lăsat frunza și a înhățat un peștișor ce scăpase din mâna acestuia. Pisica a revenit zilnic cu câte o frunză. Se așeza cuminte în fața tarabei, să vadă toată lumea că nu mai cerșește mieros, și demnă, cu câte o frunză în bot, o depunea în palma vânzătorului și primea în schimb un pește mic. Povestea nu ne spune ce s-a întâmplat când iarna a acoperit cu zăpadă comoara pisicii.
La o privire mai atentă, astăzi totul pare ivit din ideologie, iar pentru cei nededați la exercițiul gândirii critice, propaganda acoperă cu un văl otrăvit, dulceag, regresul omenirii. Cum dintre toate tipurile de orânduire socială, adică acelea construite pe scheletul unei propagande acerbe, ce disimulează orice urmă de adevăr, dictaturile știu cel mai bine puterea cuvântului și scriitorii sunt temuți și ispitiți să se alăture șuvoiului înecăcios, îmi voi permite o paranteză printre animalele de companie ale acestora. Îmi trece prin minte un gând legat de puterea așa numitor necuvântătoare de a-și îmblânzi stăpânii, de a le oferi un plus de umanitate tocmai din inocența sufletului lor.
În lumea scriitorilor sunt animale fel de fel. Unele au fost doar personaje, inspirate din realitate și augmentate pe ici pe colo. Altele le-au dăruit dragostea lor sau pur și simplu compania. Desigur, câinii și pisicile sunt cel mai bine reprezentate animale de companie, și nu doar printre scriitori. Totuși, Charles Dickens avea un corb. Se pare că Edgar Allan Poe, după ce s-a împrietenit cu scriitorul și l-a cunoscut pe Grip, a fost inspirat să scrie Corbul. Cel mai interesant dintre toți mi se pare Lordul Byron. Despre acesta se știe că și-a dus cu el ursul la Cambridge, dar și că avea la un moment dat o adevărată menajerie, despre care a relatat Percy Shelley, după ce l-a vizitat. Byron avea zece cai, opt câini enormi, trei maimuțe, cinci pisici, un vultur, o cioară și un șoim; și toți aceștia, cu excepția cailor, erau în casă. Tot Byron scrisese un epitaf pentru câinele său, spunând că a fost „o ființă care posedă frumusețe fără deșertăciune, putere fără insolență, curaj fără ferocitate și toate virtuțile omului fără viciile sale”. Piatra funerară a câinelui este în Newstead Abbey, și e chiar mai mare decât cea a Lordului Byron însuși.
În 1960 Steinbeck a decis să facă o călătorie: a construit o casă mobilă cu bucătărie și accesorii, așezând-o deasupra unui camion, numindu-l Rocinante, ca pe calul lui Don Quijote. Și-a luat cu el câinele, pe nume Charlie, în călătorie și a scris o carte despre asta. Faimosul său câine Toby, un Setter irlandez, a avut și el un profund impact asupra operei sale, ronțăind aproape jumătate din primul manuscris de la Oameni și șoareci.
Poate că inocența e acolo, la granița dintre fericire și inconștiență. Cert este că trebuie să facem ceva înainte să ne-o pierdem irevocabil, căci drumul omului spre animalitatea agresivă, care fusese adormită prin educație, moralitate și cultură, e mai scurt decât al frunzei spre pământ.
+ There are no comments
Add yours