Pledoarie pentru fericire

Onorată instanță, care v-ați întâlnit sau nu cu fericirea, am încercat de această dată să deslușesc ceva din ceea ce ar putea fi numită dorința supremă a oamenilor: a fi fericiți. Sunt atâtea întrebări care mi se rostogolesc acum în minte: ce ne face fericiți, cum se simte fericirea, cât durează fericirea, o cauți sau fericirea te găsește exact atunci când te aștepți mai puțin, fericirea vine de la oameni sau din lucruri, există prea multă fericire sau prea puțină? Continuați dumneavoastră șirul de întrebări sau, pur și simplu, încercați să vă amintiți cel mai recent moment de fericire.

Faptul că fericirea nu stă mai deloc în lucruri, în posesia lor, îl vedem în lumea celor bogați. Sigur, ne amintim cu toții celebra spunere „banii n-aduc fericirea”, precum și continuarea, cum că o întrețin. Poate că e mai ușor să ne gândim la ce ne face nefericiți, pe noi, oamenii, iar sărăcia și lipsa de iubire a celorlalți pentru noi sunt cel mai adesea invocate. Sărăcia poate fi cuantificată doar în prezența unui sistem de referințe, altfel, sărăcia materială absolută ar fi lipsa oricărei posesiuni în afara propriului trup. Din această perspectivă, o persoană cu dizabilități poate spune despre cei lipsiți de acestea că sunt fericiți. Și sunt. La fel de adevărat este că, după ce ai trecut printr-o întâmplare cumplită, mai ales legată de agresivitate, așa cum e un război, un accident, îi poți spune unui nevăzător că e fericit, nefiind martor unor asemenea atrocități, care îi revin în văzul minții și al sufletului celui care le-a observat sau le-a suferit.

E o mai mare fericire să iubești pe cineva, fără să aștepți reciprocitate, căci iubirea e generoasă, nu o marfă de la piață care se plătește. Dacă aștepți mereu mai mult, ceea ce numești tu iubire e doar o posesiune asemănătoare cu cea a unei averi: te temi să nu vină alții să o fure, nu te mulțumești cu forma și anvergura ei, și vrei mereu mai mult, privești spre ce au alții și vrei ce au ei și cum au ei, în esență ești preocupat să deții, nu să dăruiești. O atitudine precum a stăpânilor de sclavi.

Habar n-am dacă putem fi arhitecții fericirii personale. Suntem prea preocupați de configurarea ei, încât nu mai apucăm să trăim ceea ce construim cu trudă, și ne bucură sufletul mai degrabă o colibă găsită întâmplător în miezul unei furtuni. Cred că fericirea stă, mai degrabă, în pomul plin de roade coapte, întâlnit pe drum, când ești flămând, însetat și obosit: stai la umbra lui și fructele țin de foame, de sete, de tristețe și de singurătate. Pentru o clipă.

Pentru unii, fericirea este mai degrabă o taină ce transcende banalitatea cotidianului, un mister ce se revelează doar celor care își deschid sufletul spre adâncimile metafizice ale existenței. În această lumină, fericirea nu poate fi redusă la simple momente de plăcere efemeră, ci devine o stare de comuniune cu marea taină a lumii, un echilibru subtil între lumină și întuneric, între cunoaștere și necunoscut. Asemenea unui colț de infinit ce strălucește în întunericul ființei, fericirea poate fi chiar o contopire a omului cu cosmosul, o simfonie a trăirilor interioare ce pulsează în ritmul misterului universal. În acest sens, fericirea nu este un dar oferit de soartă, ci o cucerire a spiritului, o eternă căutare a armoniei dintre om și absolut. Poate că e greu să dai exemple, dar nu pot să nu-mi amintesc de momente când credeam că nimic nu poate aduce o rază de bucurie în viața mea și exact atunci să primesc un semn de bunăvoință, o vorbă bună, o veste, o mână întinsă, care habar n-avea ce era atunci în sufletul și în viața mea. Am văzut familii care dețineau bunuri impresionante, dar nimeni nu știa drama dinlăuntrul zidurilor. Un copil suferind de o boală incurabilă, chinuitoare, unul distrus de consumul de droguri sau, pur și simplu, copii crescuți cu prea multe lucruri, dar prea puțin în prezența și în dragostea părintească, fără valori, repere morale, uciși de infatuare, de neglijență, de prea multe lucruri obținute fără efort. „Cățeii, de prea bine, turbă” se spune prin părțile noastre. I-am auzind pe unii bogați nefericiți, spunând că ar da oricând bogăția lor pe o coajă de pâine cu unt, împărțită cu iubire între membrii familiei, alături unul de altul, împreună. Până acum, niciunul n-a făcut nimic în acest sens. Ceva nu funcționează în om: mereu, mereu, iarba e mai verde peste gard, la vecini. O fi, oare, într-o oală de supă, în jurul căreia se adună membrii flămânzi ai familiei, clipa de armonie dintre omul flămând și absolutul îndestulat prin definiție? Poate că da, iar noi suntem orbi, și nu realizăm cât de aproape suntem în acele momente. Este, oare, o cucerire a spiritului, când realizăm câtă înțelepciune zace într-o vorbă căreia ani de-a rândul nu i-am acordat atenție, și a venit așa, ca o lumină? Cu siguranță, dar noi am vrea, poate, să ne întâlnim cu bunul Dumnezeu pe stradă și el să ne spună ce știam în sufletul nostru.

Fericirea poate fi găsită în profunzimile sufletului uman, în trăirile intense și în luptele interioare ce definesc destinul fiecăruia. La fel de adevărat este că fericirea poate veni precum un puf de păpădie, adusă de un fapt mărunt, firesc, dar care ne luminează clipa. Spun bine clipa, căci starea de fericire este rară și efemeră, strâns legată de realizarea dorințelor și idealurilor personale, adesea marcate de sacrificii și suferințe. În tumultul vieții, fericirea se ivește ca o rază de soare într-o zi mohorâtă, oferind alinare și sens în mijlocul dificultăților. Ea este, totodată, legată de simplitatea momentelor trăite alături de cei dragi, în inima naturii sau în liniștea căminului, unde se reflectă armonia și împlinirea sufletească. Poți găsi urmele fericirii contemplând natura, în misterul nopților înstelate și în muzica apelor, în foșnetul ierbii cu tot cu greierii și cosașii ce completează sonata unei după-amiezi de vară. Fericirea este un ideal poetic, o reverie în care timpul își pierde puterea și doar frumusețea eternă contează. Este un vis frumos, adesea inaccesibil în totalitate, dar care dă sens și lumină existenței efemere.

„Nu-mi pasă de probleme / Dragul meu, pentru că mă iubești / Aș merge până la capătul lumii / M-aș vopsi blondă / Dacă mi-ai cere / M-aș duce să iau luna / M-aș duce și aș fura averea / Dacă mi-ai cere / Mi-aș nega patria / Mi-aș nega prietenii / Dacă mi-ai cere / Poți râde de mine / Aș face orice”.

Așa spune cântecul Imn iubirii (Hymne à l’amour). Édith Piaf a compus, împreună cu prietena ei, Marguerite Mannot, acest cântec, cu puțin timp înainte ca iubirea vieții ei să fie ucisă într-un accident de avion în drum spre New York, pentru a o vedea pe ea susținând o serie de concerte. E povestea tristă a unui cântec emoționant. Cu toate acestea, nu pot să nu observ mecanismul prin care, în ultimii ani, sunt încurajate orice practici ce ar putea duce la atingerea propriei versiuni a fericirii, cu orice preț. Câtă vreme atenția este îndreptată exclusiv spre satisfacerea dorințelor, spre fericirea personală, tot ceea ce construia odată ansamblul de valori intră într-un con de umbră. E momentul să ne amintim ce urmăream atunci când iubirea umplea viața noastră cu efervescența ei. Mai eram atenți la politică, legi și încălcarea lor, ne păsa de faptele unui politician corupt, de posibile războaie? Poate că a trecut multă vreme de când fericirea, bucuria iubirii împărtășite ne-a orbit, distrăgându-ne atenția de la ceea ce se întâmpla în jurul nostru și în lume.

Cu cât analizăm un moment mai îndepărtat din antichitate, epoca marilor definiții ale fericirii, cu atât constatăm că ele se schimbă, accentul fiind deplasat spre binele personal, plăcerea hedonistă, spre desconsiderarea virtuților și a binelui comun. Pentru antici, fericirea (eudaimonia) este scopul suprem al vieții umane și se atinge prin realizarea virtuților, o stare a sufletului în conformitate cu virtutea. Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.) îi scria lui Lucilius că fericirea este o viață trăită în conformitate cu natura și rațiunea, în care se evită pasiunile negative și se cultivă virtutea. Pentru Immanuel Kant (1724-1804), fericirea este obținerea completă a tuturor dorințelor și nevoilor noastre în conformitate cu legea morală, dar este considerată subordonată îndeplinirii datoriilor morale.

Gânditorii legau, așadar, fericirea de virtuți, de morală. Poate de aceea, fericirea pare a fi tot mai greu de atins, pe cât de rare mai sunt manifestările virtuoase. Mai târziu, alte nuanțe vin să completeze, să modifice coordonatele fericirii. Astfel, Friedrich Nietzsche (1844-1900) o definea ca fiind sentimentul că puterea celui care o trăiește e amplificată, că o piedică a fost depășită.

Fericirea este o realitate complexă și adesea contradictorie, un echilibru delicat între aspirațiile individuale și constrângerile sociale. Ea poate fi găsită în micile victorii personale, în iubirea autentică și în lupta pentru a-ți păstra integritatea într-o lume dificilă. Fericirea nu este o stare permanentă, ci mai degrabă o serie de momente prețioase, strânse cu grijă în amintirea celor care îndrăznesc să viseze și să lupte. Este înrădăcinată în căutarea sensului vieții și în acceptarea imperfecțiunilor umane, reflectând profunditatea și complexitatea condiției umane. Starea de grație a fericirii este de multe ori subminată de frământările interioare și de realitățile dure ale existenței. Ea oferă o evadare temporară din cotidianul marcat de conflicte și dileme morale, un moment de claritate și liniște în tumultul vieții. E ceea ce ne dăruiește o poveste frumoasă, când, preț de o carte, de o piesă de teatru sau de un film, trăim viața personajelor și mai puțin pe a noastră. Pentru cei mai atenți la aspectele teoretice ale vieții, fericirea poate fi găsită în momentele de introspecție, în redescoperirea valorilor personale și în relațiile autentice cu ceilalți. Este un ideal greu de atins, dar care merită urmărit cu perseverență, oferind o rază de speranță în căutarea continuă a sensului și împlinirii. Da, până la urmă, fericirea poate fi tradusă prin starea de împlinire, când simți că bucuria e copleșitoare și nu mai ai nevoie de nimic altceva, de fapt că nici nu există altceva, ești doar tu, clipa și omul sau locul prin care s-a produs minunea, momentul trăit cu sufletul deschis.