Phidelia – ars amandi

Ispita lacheilor este volumul recent al lui Lucian Scurtu, apărut la Editura Brumar, Timișoara, 2022, volum ce se distinge prin eleganța discursului, prin ținuta intelectuală și prin rafinament stilistic. Autorul alege o formulă diferită, în structura căreia intertextualismul și interculturalitatea coexistă și sunt abordate contrapunctic. Cartea este densă, iar desfășurarea poematică nu este întâmplătoare, ci gândită ca un scenariu complex, în timp ce viziunea lirică este pătrunzătoare, analitică, reflexivă și confesivă. În spatele unui discurs amplu articulat, se ascunde o preocupare pentru devenire, dar și pentru actul artistic. Poetul este un rapsod, un trubadur, un războinic cuceritor sau rătăcitor mundan, care travestit, străbate marile evenimente din antichitate până în contemporaneitate, pe care le reinterpretează liric. Poemele sunt niște pliuri narative care, în desfășurarea lor, creionează povestea devenirii ființei și a universalității, pendulând firesc între reverie și realitate.

Titlul contrazice orizontul de așteptare al lectorului, este unul sintetic, rezumativ accentuând ispita poetului, care pe de o parte poate fi poezia, pe de alta muza, inspirația. Poemul Cartea, ce deschide volumul, este gândit în manieră clasică, o artă poetică menită a traduce arderea interioară, combustia, frământarea artistului în relație cu creația: „Candela lăcrimează – o lacrimă căzând/ Pe coperta cărții, uimită o deschise,/ În ea plângea un înger – știa că de curând,/ Femeia din icoană, pe carte ațipise,// În zori, priveam icoana învăluită-n fum,/ Și buzele uscate cu sete o atinse,/ Minunea săvârșită e mai frumoasă-acum,/ Căci Doamna din icoană o Carte devenise”. Discursul grav este unul ferm, necompromis retoric, poemul nu este unul de notație, ci unul reflectat, de amplitudine, riguros și rafinat la nivel textual.
Ispita Lacheilor este un volum al măștilor, poetul plonjează în timpuri diferite, observă realitățile, particularitățile vremii și le toarnă în tipare lirice, demonstrând o inteligență calibrată a versului. Există o abundență a semnificațiilor, o acumulare de sensuri atât în plan paradigmatic, cât și în plan sintagmatic. Lucian Scurtu creează un evantai liric, ce, pe măsura desfășurării, revelează o pletoră ideatică semnificativă. Poetul joacă roluri distincte: este când Ulise rătăcind în drumul său de întoarcere în Ithaca spirituală, când Ovidiu, poetul exilat într-o lume modernă în care nu se regăsește: „de azi, exilul tău va fi la Palermo, alături de Bălcescu,/ așa vei realiza faptul că gustul istoriei este identic/ cu cel al cenușii,/ iar cel al cenușii, cu al rochiei mele de vară!”; „Din războiul troian mă voi întoarce cu părul alb și mințile/ răvășite, nu te mira,/ cu luntrea mea voi tulbura multe mări, până voi ajunge la tine”. Existența este o luptă continuă care secătuiește potențialul creator, poetul – un Pericle, victimă a devenirii: „Din războiul peloponeziac voi sosi cât de curând,/ întronat definitiv în cețurile abuliei și aburii aberației,/ când mă vei vedea să alergi spre mine, eu voi fi obosit,/ nu-ți voi mai putea îndrepta curbura coapselor, rotunjimea umerilor/(…)/ Din războaiele punice, voi rătăci mult până la tine,/ cărările sunt multe și întortocheate”. Viața este percepută ca trecere, dar și suferință, poetul se dedublează și se deghizează pentru a se strecura mai ușor prin existența dominată de neliniști: „Statuia reginei Maria tronează în piața orașului nostru,/ de la un timp îi aud bătăile inimii,/ trecând zilnic prin dreptul ei, m-am îndrăgostit de ea,/(…)/ Azi, încurajat de podurile orașului./ în văzul câtorva turiști uluiți,/ am coborât de pe soclu și i-am strecurat pe deget/ verigheta mea./ Azi am devenit regele României”.
Poetul experimentează o dublă identitate, este când lacheu, când aristocrat și întreprinde o incursiune culturală prin marile perioade ale devenirii, incursiune a cărei lectură impune calități evidente de hermeneut. Se distinge dimensiunea gravă, solemnă, pretențioasă a discursului poetic, dar și o plăcere a încifrării. Lucian Scurtu își joacă fascinant fiecare rol, iar măștile interpretate au rădăcini livrești. Autoreferențialitatea și amplitudinea intelectuală dau consistență volumului. Versurile au o tăietură precisă, de orfevrier liric, autorul nu urmărește o esențializare a versului, ci o desfășurare poetică proiectată asemenea unei povești a devenirii, al cărei singur actor este poetul. Privirea dindărăt se realizează cu un singur ochi ciclopic, coagulându-se într-o poetică a privirii. Ispita lacheului poet devine poezia, iar Phidelia, de care poetul este hipnotizat, este o Penelopă, care îl așteaptă credincioasă pe acest Ulise rătăcitor să se întoarcă în vatra spirituală. Aventura este herculiană, iar prin mirajul poeziei, artistul își găsește energia de a se recompune într-o existență abulică. Fiecare luptă consumă și fragmentează ființa: „Din luptele cu avarii voi ajunge acasă într-o toamnă cu ploi,/ îmbătrânit, foarte îmbătrânit (am fost mereu cu un pas/ în spatele destinului, cu doi în fața împlinirii)/(…)/ Din războiul de o sută de ani, mă voi întoarce peste o mie de ani,/ peste foarte multe anotimpuri și peste și mai multe amurguri,/ nu fi tristă dacă nu vei mai ști cine sunt,/ oamenii se schimbă repede când sunt nefericiți,/ mai repede când sunt fericiți,/ așteaptă-mă îmbrăcată în rochia ta cu bretele,/(…)/ Și, te rog, nu plânge dacă vei strânge în brațe un străin,/ tot eu sunt, bărbatul tău (urmele răstignirii mi se văd încă pe cămașă),/ tu tot femeia mea, Phidelia!”.
Cartea poate fi citită și într-o cheie epistolară, scrisorile către Phidelia temperează, provoacă, frământă: „Din războaiele cu tine, Phidelia, mereu am fost zdrobit,/ împrăștiat în cele patru zări de iureșul adierilor tale nimicitoare,/ cu trupul sfârtecat de cămilele închipuitelor tale dezastre,/(…)/ ah, ce bine a fost să fiu nimicit de tine, fulgerul meu de mai,/ lumea pare alta, mai ales în zilele de vară, când mă vezi/ (și șoptești!) rătăcind prin lanul tău de secară,/ «și acum că tocmai vii, nu mai vreau să mi se pară?»”.
Volum concentrat în jurul unei provocatoare peregrinări în și prin istorii distincte, Ispita Lacheilor este în esență o rătăcire lăuntrică a poetului care caută sensuri, se caută pe sine, călăuzit de obsesii, de ispite care motivează și determină mișcarea întregului mecanism, fluidizându-l. Poetul se simte un exilat în existență, un lacheu mizantrop, obosit de lumea sufocată: „După ce am rătăcit prin orașul/ fără nicio stradă,/ obosiți, ne-am oprit pe terasa rece,/ aburii cafelei fierbinți/ se înălțau leneși la cer,/ ea îi privea cu amărăciune,/ știa că nu-i va mai vedea/ niciodată”.
Lucian Scurtu se distinge în peisajul liricii contemporane printr-o conștiință poetică rafinată, atotprezentă în versul său, un ins contemplativ trăind sub zodia deșertăciunii, vânător de iluzii, deghizat în figuri devenite legendă care îi permit reveria, contemplația și regăsirea în marele tot, care este Phidelia – o ars amandi poetică.