Petru Poantă, sentimentul locuirii în literatură

La marcarea a zece ani de la trecerea în veşnicie a criticului Petru Poantă, la Editura Şcoala Ardeleană a apărut volumul Deschideri, ce cuprinde interviuri şi memorii ale cunoscutului om de litere.

Critic literar, eseist, echinoxist din prima generație a debutat în Echinox, în 1968. Dintre volumele publicate amintim: Modalități lirice contemporane, 1973; Poezia lui George Coșbuc, 1976; Radiografii I, 1978; Radiografii II, 1983; Scriitori contemporani, 1994; George Coșbuc, poetul, 1994; Cercul literar de la Sibiu, 1997; 2006; Dicționar de poeți, 1999, 2000; Efectul Echinox sau despre echilibru, 2003; Opera lui George Coșbuc, 2004; Clujul meu. Oameni și locuri, 2006; Clujul meu. Anii șaptezeci, 2007; Clujul meu. Radiografii, 2011; Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, 2013; Memoriale, 2014; Clujul meu. Ediție integrală, 2016; Opera lui George Coșbuc, 2016; Efectul Echinox sau despre echilibru, ediție aniversară, 2018; Radiografii. Scriitori contemporani, 2020. Ediții îngrijite: Die Lebensschaukel. Anthologie zeitgenössicher rumänischer Prosa, Cluj, 1972; Ioachim Botez, Însemnările unui belfer, Cluj, 1974; George Coșbuc, Poezii, Cluj, 1979; Vasile Băncilă, Semnificația Ardealului, Cluj, 1993; Radu Stanca, Doti. Versuri, Pitești, 2001 etc. A primit pentru munca de cercetare Premiul Uniunii Scriitorilor, 2003.

„Am ales să alcătuim această carte cu interviuri și memorii, un fel de autobiografie indirectă, pentru a da iluzia unei prezențe, acum, la zece ani de absență”, spun Irina Petraş şi Laura Poantă, soţia şi fiica criticului clujean.

Prima parte a volumului este ca o confesiune în care scriitorul vorbeşte despre propria viaţă, despre modul în care şi-a conturat opera în atelierul de creaţie. „Din istoria culturii, îmi plac îndeosebi momentele aurorale, vremea de început a energiilor explozive și pline de candoare. Prin ele se actualizează reveriile mele esențiale despre frăgezimea originară a lumii. Sunt ca niște imagini afective ale memoriei mele onirice. Dar, în același timp, ele îmi dau și sentimentul locuirii spirituale”, mărturiseşte acesta.

Petru Poantă scrie despre experienţa Echinox, dar şi despre sacrificiile făcute până a ajunge unul dintre scriitorii Clujului. „N-am fost un băgăreț și nici un teribilist, ci o energie frustă, educată de timpuriu în etica muncii și a datoriei”, mărturiseşte criticul. Petru Poantă va intra printre primii la Facultatea de Filologie clujeană în anul 1965, descoperind nu doar lumea fascinantă universitară, ci şi „aromele de cafea proaspăt măcinată ce invadau dimineața străzile din centrul orașului”. Apoi, revistele clujene – Steaua şi Tribuna – cu care va avea o colaborare bine conturată.

El vorbeşte despre cititorul iniţiat şi marile cărţi ca alimente ritualice, despre semantismul limbajului şi despre nevoia de a-ţi cunoaşte istoria literară. „Cărţile pot fi vindecătoare, trebuie doar ca lectura să fie administrată adecvat. E vorba însă despre o terapie subtilă, cu implicații în alchimie, în care cititul e aliment și medicament deopotrivă. Deși nu îmi displace confortul civilizației moderne, eu trăiesc mental într-un orizont mitologic, astfel că «muncile» mele sunt în bună măsură conectate la ritmurile cosmice fundamentale. De aceea, scriu mai bine și mai fecund în anotimpurile fertilității vegetale. Îmi priește căldura naturală a verii. Ea nutrește solaritatea limbajului în care cred, tot așa cum lumina vastă a acestui anotimp îmi întreține reveriile de natură preponderent diurnă. Dar pentru scris, regimul termic privilegiat e răcoarea, care nu-i o antiteză a căldurii, ci succedaneul ei domestic”, mărturiseşte Petru Poantă.

Despre prima perioadă a vieţii, şi primii paşi în lumea literaturii, acesta va declara: „În copilăria mea adormită, mă atrăgeau până la obsesie ustensilele culturale, caiete și creioane îndeosebi. Ele animau în mine instinctul diferenței și poate al puterii, căci, cu un caiet sub braț, umblam plin de importanță pe la vecini după impozite, jucând rolul de agent fiscal. Dar caietele acelea mă fascinau și ca un mister indicibil”.

Descoperim un loc mitic într-o poiană denumită Dumbrăviţa (la fel ca satul meu natal), unde scriitorul era în centrul universului: „Cuibăream ca o vietate zoomorfă, în vremea fabuloasă a florilor de câmp. Sub văzduhul înmiresmat și vălurit de căldură într-un fel de ape aeriene și uscate, ca o zeitate păduratică și solitară îmi împleteam coronițe din rozele de măcieș”.

Interviurile sunt pline de viaţă şi ne descoperă lumea fascinantă a literaturii şi culturii prin intermediul lui Petru Poantă, cel care spune că: „În critică nu poate fi acceptată serializarea. Câtă invenție, atâta conștiință; dar și pietate, profană, bineînțeles, față de limbaj în primul rând” (Dialog cu Nicolae Băciuţ).

Într-o mărturisire către Ion Cristofor, scriitorul declară: „Cronica literară și, în genere, critica de receptare, prin însuși statutul ei, nu poate fi polemică. Chiar dacă nu apar deodată, prin forța împrejurărilor, cronicile reprezintă puncte de vedere singulare. Ceea ce pare polemică, în unele cazuri, nu-i decât consecința unui mod diferit de a recepta o anume receptare, prin însuși statutul ei nu poate fi, dacă nu neapărat manipulată, în orice caz sensibilizată de anumite tactici”.

Literatura română a anilor 2000 este „un strălucitor amalgam de modalități și personalități”. Întoarcerea la lectură, la diferite vârste, pentru a aprofunda mai bine cunoştinţele literare, este obligatorie: „Nu-mi pot imagina un cititor care să nu revină asupra lui Eminescu, Caragiale, Creangă. Putem înainta puțin în timp la scriitorii interbelici, la Blaga, la Barbu, la Bacovia sau la prozatorii Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, și așa mai departe. Eu chiar sunt în această fază în care îmi verific aceste contexte mereu în schimbare, în perturbare, îmi verific sensibilitatea. Chiar acum îl recitesc și-l descopăr cu uimire, la fel de proaspăt și de profund, pe Mihail Sadoveanu. Dar depășind spațiul culturii române, există cărțile fundamentale ale literaturii universale la care facem mereu trimitere, la care ne reîntoarcem” (Dialog cu Flavia Teoc).

Cartea aceasta merită a fi citită pentru că readuce în actualitate profunzimea gândurilor unei personalităţi a Clujului – Petru Poantă, fiind o adevărată oglindă a valorilor literare pe care criticul le-a promovat de-a lungul vieţii. Mi-aş fi dorit să-l cunosc mult mai bine. L-am întâlnit de câteva ori pe Petru Poantă la evenimentele literare de la Bistriţa mereu fiind fascinat de discursuri, dar şi de prezenţa lui.